Îndrăgostit de Bucureşti ~ Adrian Păunescu

Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanşă
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.

De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenşa
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.

La Bucureşti, copilăria toată,
visam s-ajung să pot şi eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.

Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze şi lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere
şi oamenii romanţe triste vor,
şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi toţi bucureştenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
şi să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în ţară
şi să ciştig aripi dumnezeieşti,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colţ de Bucureşti.

3 august 1989

(No Ratings Yet)

Loading...