Poezii, Rime si Versuri

Stepa

Autor / Poet: Alexandru Macedonski
Comentarii (0) | Adaugata de mihella

I

În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.

Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmurit,
Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase,
Şi de ceruri se izbeşte alergând spre răsărit.

În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
Uit o viaţă amărâtă de ultragii sângeroase,
O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.

II

Şi sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte,
Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsufleţiri,
Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri,
Diezată nu mai ţipă nici o voce pătimaşă,

Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlăţiri.
Verdea papură vuieşte pe câmpia uriaşă
Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţânţar,
Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălaşă,
Şi întinderea sclipeşte, şi sunt singurul ei ţar.

III

Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere…
Caldul sânge prin artere năvăleşte, înteţit…
Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere.

De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit…
Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere,
Şi duşmanul, dintr-o dată, l-aş înfige sub cuţit.

Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roşu, de nisip înfăşurat,
Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,
Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

IV

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbeşte,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuţeşte.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece şi te-avânţi fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roşii la tunică de satin,
Chipeş, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
Şi se uită, şi se uită mizerabilul destin.

V

Înainte! este şoapta ce din toate se ridică…
Printre smârcuri se deşiră caravana ce pândeşti,
Ş-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;

Mai avută va fi prada decât singur te gândeşti…
Melancolică te-aşteaptă fidanţata pe confine…
Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedeşti…

Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine,
Strecura-vei, între sânuri, diamantul sugestiv,
Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine…
Fericirea este, poate, într-un zâmbet fugitiv.

VI

Înarmat cu bărbăţia ce-nseta pe Michel-Angel,
Nimicită o vei ţine sub triumful masculin,
Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangel.

Nentocmind decât un suflet, căci a ta va fi deplin,
Într-o noapte o vei smulge şi de mamă şi de ţară,
Alba lună, după dealuri, când alunecă-n declin.

Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
Îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară,
Întinzându-şi umbra-n veacuri enigmaticul colos.

VII

Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală…
Inspirarea exalează un suspin automnal,
Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.

Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal.

Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată
Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormânta…
E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată…
Ce-a-nflorit, reînfloreşte, ce-a cântat, va mai cânta.




LEAVE A COMMENT