Despre minciuni iarăşi ~ Anton Pann

Cîte le zice omul sînt toate vorbe.

Şi minciuna este vorbă.

Dar

Vremea descoperă adevărul.

A mînca usturoi şi gura a nu-ţi puţi nu se poate.

Însă

O minciună bine ticluită plăteşte mai mult decît un adevăr.

Cu o minciună boierească treci peste graniţa nemţească.

Cînd vede omul nevoia, vorbeşte cum nu-i e voia.

Dar şi

Cine a minţit o dată nu să mai crede cînd spune şi adevărul.

Îşi mănîncă credinţa, ca ţiganul biserica.

Cine se învaţă mincinos, cînd spune adevărul, se bolnăveşte.

Insă

Cine poartă plosca cu minciunile nu o duce mult.

Îşi sparge dracu opincile.

Tigva nu merge de multe ori la apă, că or să sparge, or crapă.

Cu gogoşi de tufă nu se-nnegresc sprîncene.

Mai bine şezi strîmb şi vorbeşte drept.

Dacă nu ştii să văpseşti, nu te pune să mînjeşti.

Mai lesne de a vorbi adevărul decît minciuna.

Povestea vorbii

Un ţigan furase două gîşte grase

Şi să le ascunză-n desagi le băgase,

Gîndind întru sine ce minciuni să zică

De-l va-ntîlni-n cale vreun românică.

Merse dar cît merse, îl şi-ntîlni-n grabă

Un român c-o bîtă şi stînd îl întreabă,

Zicînd: — Spune, ce ai în desagi, ţigane?

El răspunse: — Icea am nişte ciocane.

— Dar dincolo ce ai? El întîi minţise,

Dar greşindu-i gura: — Altă gîscă, zise.

Gura păcătosului adevărul vorbeşte.

Şi-a pierdut cumpătul ca găina umbletul.

L-a luat gura pe dinainte.

Minciuna are loc şi ea pe unde se trece.

===(Alt ţigan o dată a intrat să fure)===

Alt ţigan o dată a intrat să fure,

Cînd iată stăpînul în mîini c-o secure.

— Ce cauţi, ţigane, (îi zise)-n grădină?

— M-a aruncat vîntul, nu sînt eu de vină.

— Te-a aruncat vîntul? Asta nu te scapă,

Dar ce cată gheara-ţi înfiptă în ceapă?

— M-apucai de dînsa să nu mă ia vîntul.

— Degeabă, ţigane, nu ţi-ai găsit sfîntul!

Dacă e aşa dar, de ce-ţi umpluşi traista?

Apoi, românico, vezi, asta e asta!

Dracu a mîncat plăcintele şi crăpătorul stă de faţă.

Minciună negîndită.

Minciună cît Colţea de mare.

Minciună cît toate zilele de mare.

Minciuna sparge şi case de piatră.

(A fost o-nsoţire ce trăia-n iubire)

A fost o-nsoţire ce trăia-n iubire,

În pace, în ticnă ş-în mare unire.

Ei nu ştia ceartă vreodată-n viaţă,

Ci-şi da unul altui vorbe cu dulceaţă.

În scurt, într-atîta trăia aceşti bine,

Încît de poveste era la orcine.

Dracul însă, care-n casnici coada-şi vîră

Şi face să-nceapă-ntre ei gîră-mîră,

Să sili p-aceştia cu neîncetare

După a sa voie să-i aducă-n stare.

Întinzînd el dară cursele lui toate

Şi ca să-i supuie văzînd că nu poate,

Căută o babă, auzind că ele

Îl întrec pe dînsul la drăcii şi rele.

Ş-a găsit pe una, Vişana anume,

Întîia drăcoaică dracilor din lume.

Se duce la dînsa, pricina îi spune,

Că n-a fost putinţă pe ei a supune,

Zicînd: — Ştii că este un grai de cînd vacu

„Că-şi sparge cu vreme opincile dracu“;

Ia numai priveşte opincile mele

Că să trenţuiră în mici peticele,

Şi tot nu poci încă să bag între dînşii

O intrigă mică şi să-mi rîz de dînşii;

Dacă dar poţi face mai mult decît mine,

Arată-ţi puterea, te rog, fă-mi un bine.

Ea clăti cu capul ş-între rînjitură

Îşi arătă colţii cei pociţi din gură,

Zicînd: — Ei, copile! vezi că e pricina

Că nu ştii pe unde să udă găina.

Îţi trebuie încă să înveţi la şcoală,

Deşi eşti diavol, dar ţ-e tigva goală.

O bătrînă asfel cum mă vezi pe mine

Nici la degetu-mi ăl mic nu te pui pe tine.

Zise el: — Să poate, pe vorba-ţi să vede,

Dar pîn’ nu văz c-ochii, nu-mi vine a crede.

— Ei bine, dar ce-mi dai? — bătrîna întreabă —

Că, pe capul tatii, nu mă duc degeabă.

— Bucuros, — răspunde — pe loc voi fi gata

Să-ţi dau o pereche papuci galbeni plată.

— Nu m-aş fi dus, — zise — dar cu aste toate,

Merg ca să vezi numai Vişana ce poate.

Deci începu baba adese să meargă

La acea femeie, căşcioara să-i spargă.

Găsi ea mijloace s-o-mprietenească,

Cu una, cu alta ca să o momească.

Şi precum pescarul undiţa-şi întinde

Şi cu rîmă-nşală peştele de-l prinde,

Aşa îşi întinse planurile sale,

Spre ea ca s-o tragă cu vorbe morale,

Pînă cînd văzu că prinse ea putere

Şi are mijloace ac să bage-n muiere.

Aşa-ntr-o zi-ncepe femeii să zică:

— Of, fetica mamii! cum eşti frumuşică,

Cum îţi văz purtarea, cum te văz cinstită

Şi cum eşti de blîndă, cu firea ticnită,

Trăieşti încai bine şi cu bărbăţelul,

Or ca pisicuţa (gîr-mîr) cu căţelul?

Dar să nu-ţi prea pese, că toate-şi au leacul,

Eu am meşteşuguri să-mblînzesc pe dracul,

Să ţi-l fac să fie blîndişor ca mielul

Şi să-l joci cum joacă mîtă şoricelul.

— Soarta mea un prea bun bărbat îmi trimise;

Drag mi-a fost ş-îmi este, el iar mă iubeşte,

Şi ca noi îmi pare ca alt nu trăieşte.

De ceva de-l supăr, îmi crede, mă iartă,

Căci maţele în om încă tot să ceartă.

Sînt prea mulţămită cum trăiesc în viaţă,

Numai sănătate Sfîntul să trimeaţă.

— Orişicum, fetico, — îi răspunse baba —

Cînd îl vei supune, altfel merge treaba,

Că usturoi dulce şi bărbat iar moale

Nu să poate-n lume, el nu poartă poale.

Cît de bun să-ţi pară, tot el ciocan este,

C-aşa l-e ursita bietelor neveste:

N-ai să-ţi deschizi gura să-i dai vro poruncă,

Că-ndată asupra-ţi ura îşi aruncă;

Numai a lui vorbă-n seamă să se ţie,

El ca undelemnul dasupra să fie;

Să-ţi fac eu un lucru, ascultă la mine,

Să trăieşti cu dînsul încă şi mai bine.

Îl îmbrobodeşti, ştii, chiar ca p-o muiere,

ÎI pui în cap ţestul şi rabdă-n tăcere.

Tînăra aceste auzind să pleacă,

Ş-ascultaţi pe baba, ce-nvaţă să-i facă:

— Na ăst brici, — îi zice — că-i vrăjit de mine,

Şi la prînz bărbatu-ţi acasă cînd vine

Şi cînd după-masă o vrea să se culce,

Tu du-te la dînsul cu firea-ţi cea dulce,

Prefă-te că îl iei, în cap a-i ucide,

Şi cînd vezi c-adoarme şi ochii închide,

Atunci scoate briciul (vai ce amăgire!)

Şi cruciş din păru-i taie patru fire,

Şi mai către seară firele acele

Mi le vei da mie să le pui la stele;

Apoi să vezi viaţă, să vezi fericire,

Să vezi trai atuncea şi să vezi unire!

Proasta tinerică briciul în sîn bagă,

Dorind să se facă soţului mai dragă.

Baba d-altă parte la bărbatu-i merge,

Intră-n prăvălia-i, sudoarea îşi şterge,

Din ochi îi clipeşte, îl mişcă de haină,

Să face că are să-i spuie o taină.

El vrînd iar să afle ce o să-i vorbească,

Se puse să-i spuie şi ea să-i şoptească,

Zicînd: — Dragul mamii, of, ce te aşteaptă!

Ce nenorocire ţi s-a pus în faptă!

Soţia ta astăzi, perechea-ţi iubită,

O să te răpuie cu moarte cumplită:

Că ea cu un tînăr are înclinare,

Pe care-l iubeşte mai de mult, îmi pare,

Şi el un brici dîndu-i o-nvăţă, duşmanul,

Ca să-ţi taie capul, asfel dîndu-i planul:

Astăzi cînd vei merge să prînzeşti acasă,

O să ia să-ţi cate în cap, după-masă,

Şi viindu-i bine mîna o să-şi puie

Ca să-ţi taie gîtul şi să te răpuie,

Şi dac-a mea vorbă necrezută-ţi pare,

Prefă-te că nu ştii de nici o urmare,

Ş-ei vedea cu ochii gîndul cum îi este,

Să zici bogdaproste că îţi dedei veste.

Omul, cum aude, speriat peste fire,

Stă la îndoială ş-în nedomirire,

Se muncea cu gîndul, cum a lui soţie

Într-atît tirană asupră-i să fie!

Şi cum să-ndrăznească la o aşa faptă,

Cu totu-mpotrivă şi neînţeleaptă!

„Nu gîndeşte urma! nu gîndeşte răul!

Şi acel ibovnic al ei, nătărăul,

Cum putu s-o-nveţe ca să mă omoare?

Nu ştie că-i ocnă şi spînzurătoare?

Şi ea, ticăloasa, nu putea să-mi spuie,

Căci dragoste-n silă niciodată nu e.

Să-mi fi zis: eu, frate, mă duc de la tine,

Că nu eşti pe gustu-mi, n-ai nimic cu mine,

Cu el să trăiască pe unde îi place;

Pesemne păcatul şi aţa îi trage

Amîndoi viaţa în nevoi să-şi bage.

Ce zic nici eu nu ştiu, aşa e, se vede,

„Vorba de rău omul prea lesne o crede.“

Deci dar mă voi duce şi mă voi preface

Că nu ştiu nimica, să văz ce se face.“

Judecînd aceste, se duse acasă,

Ca şi altă dată se puse la masă;

Mîncînd în tăcere ş-întristat cu totul,

Se dete p-o pernă, răzimîndu-şi cotul,

De necaz şi ciudă foc ieşea dintr-însul;

Iată şi nevasta veni lîngă dînsul,

Îi aplecă însaşi capul pe genunche:

— Stăi să văz, — zicîndu-i — ai vreun păduche?

Aşa el se lasă să vază ce-o face

Şi ca cînd adoarme mijind să preface.

Ea atuncea briciul încet din sîn scoate

Ş-asupra-şi porneşte urgiile toate:

Că el, cum o vede, în picioare sare,

Îi ia din mîini briciul, zicînd cu strigare:

— Tirană muiere, asta-ţi este dorul!

Asta-ţi e credinţa, asta-ţi e amorul!

Asta-ţi e virtutea cea nelegiuită!

Asta-ţi e morala cea afurisită!

Cum din cer nu cade fulger să te arză,

Să te mistuiască, tresnet să te piarză,

Cum nu să despică locul ce te ţine

Şi să te înghită de vie pe tine!

Fugi! Piei, nemilostivo! nu-mi sta înainte,

Nu-ncape-ndreptare, nu ascult cuvinte!

Du-te de trăieşte cu cine îţi place,

Dintr-această clipă pleacă d-aci, drace!

Că mi-ai voit răul, nu-ţi fac răsplătire,

Bogdaproste babii, că mi-a dat de ştire!

Ar fi vrut săraca să-l încredinţeze,

Dar cine-i da pas ei să se-ndrepteze?

Geaba ea acuma făcea jurăminte

Că cutare babă a scos-o din minte:

Ş-a pierdut credinţa ca şi Eva raiul,

Şi pîn-aicea nu le-au mai fost traiul.

Care săvîrşire văzîndu-o dracul,

S-a speriat cu totul de baba, săracul!

Atît îi fu frică de acea bătrînă,

Încît nici papucii nu-i dete în mînă,

Ci i le întinse c-o prăjină lungă,

Ca nici răsuflarea-i la el să ajungă,

Şi ca d-o aspidă să se otrăvească,

Să-l facă în lume să se pedepsească.

Iată dar minciuna ce face în lume,

D-a cării pricină istorii sînt sume.

(1 votes, average: 5.00 out of 5)

Loading...