Poezii, Rime si Versuri

Bratu

Autor / Poet: Folclor
Comentarii (0) | Adaugata de byrev

Are Bratu trei feciori,
Câte trei sunt vanători;
Dar mai are, Bratu are
Pe Dobrica fata mare,
Se primblă pe hat călare
Cu cozile pe spinare,
Împletite cu parale,
Cunjurate de pistoale.
Frunzulița fagului,
Sus pe plaiul muntelui,
La tulpina fagului,
La umbrița bradului,
Șed feciorii Bratului
Cu Niț-a Ploșcarului,
Cu Manea Șalariului,
Cu soră-lui Dobrica.
Dar ei tot bea și mânca
Iar Dobrica se culca
Și puțintel c’adormea
Și urât vis că visa.
Drept in picioare sărea
Și din gură că grăia:
Valeu, Neico Stanciule!
Voi beti mări și mâncați,
Nicio grijă nu purtați,
Dar eu neică mă culcai,
Puțintel că adormii
Și urât vis că visai:
Neico, pistoalele tăle
Ședea’n cuiu fără oțăle.
Neico, flintișoara mea
Ședea’n cuiu făr’ de vergea.
Nici cuvânt nu săvârșea,
Potera că-i cotropea,
Căpitanul că graia:
D’alei Stance-al Bratului,
Vrei tu mări să te dai,
Sau la potera legat
Ori de ea să fii tăiat?
Dar Stanciu că mi-i grăia:
– Căpitan Bălăurean,
Nu sunt muiere de sat
Să mă dau ție legat,
Că-s voinic cu comănac,
Îi vedea ce-oiu să vă fac.
Dar soră-sa Dobrica
Ea din gură că grăia:
– Taci, neica, nu zice-așa,
Că mi-ți răpui vieața,
Ci ad’o’ncoa pe durda.
Pe durda ‘n mână i-oda,
Praful cu poala-l turna,
Gloanțele cu chivăra.
Ea de stânga ‘ngenunchia
Și pe dreptul mi-o punea,
Oda tă ce ‘slobozea
Șeptespreze dobora.
Ceilalti câți mai rămânea,
Pe toți greu că mi-i rănea,
Numai căpitan scăpa,
Dar ea din gură-i grăia:
– Căpitan Bălăurean,
Tu du-te mări de spune,
Tu mări, tu la Domnie,
Să sloboada pe maica,
Pe maica și pe taica,
Că-i aprind pușcăria.
Aștepta ea ce-aștepta
Și văzând că nu venea,
Ea pe cal încăleca
Și la Domnie pleca,
La pâinariu se-abătea,
Pâne că mi-și târguia
Și felii că le tăia,
La pușcărie mergea.
Sărea ici, sărea colea
Și un amnăraș scotea
Și din el că scăpăra
Si foc pușcariei da.
Vinovatii toți scăpa
Și pâinea că li-o împărțea.
Și taică-său și mă-sa
Din pușcărie scăpa.
Dar Bucureștiu vedea,
După dânsa se lua
Calul îl loc îi oprea
Și pe dânsa o prindea
Și la Domnie-o ducea;
Un ou roșu în par punea,
Toti Bucureștii că da
Și oul nu-l nemerea.
Dobrica că mi-i privea
Inima ‘ntr’însa fierbea,
Pâna ce rându-i venea;
Iacă rândul că-i venea,
Când odată slobozea,
Oul fărâme-l făcea.
Dar pe ea o cotropea
La Domnie-o ridica;
Ea acolo că mergea,
Pieptul că și-l arata,
Domnia dac’o vedea,
Iertare că-i dăruia,
Și la frați că se ‘ntorcea,
Iute ca o rândunea
Cu parinții langă ea.

(Poezie Populara, 1882)




LEAVE A COMMENT