Poezii, Rime si Versuri

Mângâierea

Autor / Poet: Grigore Alexandrescu
Comentarii (0) | Adaugata de byrev

De ce urăşti viaţa, tu, fiica Armoniei?
De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrăjmaşe bucuriei,
A vârstei nălucire şi visuri ţi-au răpit?

Tu n-ai deşertat cupa ce încă este plină;
Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar;
Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;
Toată lacrima-n ochi-ţi e un mărgăritar.

Eu nu voi să adaug a ta melancolie,
Să-ţi zugrăvesc icoana durerii omeneşti,
Să desfăşor în ochii-ţi a mea copilărie,
Ca osândă de moarte în care să citeşti;

Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte
În care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit;
Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,
Când chiar de provedinţă nevrând m-am îndoit.

Să vezi apoi în lume cumplita răutate
Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
Să vezi… Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!

Lumea mă crede vesel, dar astă veselie
Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt!
E haină de podoabă, mască de bucurie,
Şi mâhnirea mi-e numai al inimii veşmânt.

Dacă nu după zile, ci după suferinţe
Ni s-ar socoti vârsta, ştii, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, şi lume, şi fiinţe
Nu sunt nimic ­ ştii singur câţi ani aş avea eu!

A mea credinţă însă nu este încă moartă;
Mângâietor tovarăş ea nu m-a părăsit:
În umbră îmi deschide a veşniciei poartă,
Şi negura mâhnirii ades mi-a risipit.

Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,
Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,
Când nu ai nici o coardă a inimii izbită
De viscolele lumii şi de nenorociri,

Mângâie-te, copilă, şi simte mulţumirea
Care o-nsuflă daruri ce firea ţi le-a dat.
Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Mă aflu-n altă lume uimit şi încântat.

Sub degetele tale, în sunete-argintose
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenuşă înviezi.

Talentul, frumuseţea adesea pătimeşte;
De soarta cea obştească şi tu poate să ţii;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubeşte:
Glasu-ţi este esenţa cereştii melodii.

Desăvârşitul bine nu-l poate-avea pământul:
Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?
Omul este o taină care-o ştie mormântul,
Femeia e un înger, viaţa-i un suspin.

(Unei tinere femei)




LEAVE A COMMENT