M-a strigat cineva? de Grigore Vieru

Totul e indoielnic
Chiar si ochii acei.
Poate nu-s ai iubitei,
Poate-ai altei femei.
Totul e indoielnic
Chiar si rana.

Poate ca nu o port eu,
Poate ca mama.
Totul e indoielnic
Chiar si izvorul.
Poate ca nu el se-aude,
Poate ca dorul.

(No Ratings Yet)

1 Comentariu

Cristian Petru Bălan – Poeme despre Eminescu

EMINESCU

(oda)

Ai apãrut din senin ca un meteor orbitor printre licurici
Si printre câteva flãcãri curate, fierbinti
ale geniului etniei noastre,
printre poeti ce-au scris “o limbã ca un fagure de miere”;
Ai rãmas de atunci deasupra tuturor
un “fulger lung încremenit”,
luminând cerul furtunos al existentei valahe.
Ai devenit mai apoi Luceafãr
al suferintelor neamului nostru peren,
strãlucind peste toate literele de aur
si peste toatã istoria plaiurilor daco-romane,
“de la Nistru pân’ la Tisa…”
Si, iatã, ai ajuns
Univers al Poeziei eterne si vii!
Orice-am cuvânta
Si orice-am scrie,
Orice-am cânta
Si orice-am plânge,
Prin Tine respirãm si visãm!
Prin Tine plutim si trãim noi aici,
toti Românii!

De la Tine-am învãtat
“a turna în formã nouã
limba veche si-nteleaptã”,
Noi, mostenitorii de drept
ai “cuvântului ce exprimã adevãrul”,
ai filelor de aur si cristal ce le-ai lãsat în urmã.
Cu ele ne-ai îmbogãtit si sufletul, si tara,
cãci suntem, prin Tine, mai bogati
decât toti miliardarii pãmântului;
mai mari, mai puternici si mai nemuritori ca oricând,
numindu-ne de-a pururi, cu mândrie,
nobilii Fii de Luceafãr
de pe Piciorul de plai mioritic,
Numindu-ne de-a pururi cu mândrie
Fiii tãi de luminã,
rãspânditi pe Gura cea Mare de Rai,
întinsã din Carpati si pân’ la Marea cea Mare,
Pãrinte al nostru întru Nemurire,
M i h a i E m i n e s c u !

____________________________

NOTA: Deoarece, in presa literara, au aparut articole critice la adresa Luceafarului natiunii romane, criticii lui au aici, mai jos, un raspuns dupa cum merita:

DETRACTORILOR LUI EMINESCU

MOTTO:
Critici voi, cu flori deserte

Care roade n-ati adus…“

La voi cobor acuma, jivine literare,
Pigmei, mutanti genetici si avortoni schismatici!
Cum de-ndrãzniti voi, oare, prin scremete vulgare,
Prin zvâcnet de copite si crize de zãnatici,
Sã ponegriti Columna de aur sacrosantã
Care-a topit într-ânsa rostirea româneascã?
Cum de-aruncati noroiul de criticã bufantã
Spre Geniul natiunii, crezând c-o sã-l mânjeascã,
Desi stiati cã Geniul în veci de veci nu piere,
Desi stiati cã taara vã va privi cu urã?!
Detractori rãi, bezmetici, cu limbi muiate-n fiere –
Nu picã Everestul d-orice râgâieturã!

Au încercat si altii sã-i cate pete-n soare,
Sã stingã raza-laser a Sfântului Luceafãr,
Dar au sfârsit cu totii în cloci mirositoare,
Precum si voi sfârsi-veti! Sunteti vreunul teafãr?
Cãci Eminescul nostru nu este fitecine,
Nu-i simplã chintesentã, ci-un Univers de glorii!
Si nu noi ni-l alesem, ci, simplu, El, pe Sine,
Tasni spre-Nalt, prin jertfe, prin aspre purgatorii…

Milenii de milenii se pregãtise Terra
Si Universu-n clocot spre a ni-l naste nouã!
E-un dar al Providentei, trimis exact în era
Când toti aveam nevoie de vocea Lui cea nouã…

Cum Împãratul Soare resoarbe-un nor de aur
Din marea de amar a natiunii noastre,
La fel fu Zeul-geniu care, ca Mester faur,
Cu sete-l absorbise din lume si din astre!
Si s-a-ntrupat în codrii de-aramã-ai României,
Sã-i distileze doine, sã-mbrace tara-n rime,
Sã-nvete dulce-amarul iubirii, pe vecie,
Sã-i buciume durerea si doru-n întregime…
El si-a iubit poporul; i-a proslãvit istoria,
I-a dat o limbã nouã, i-a lãudat voivozii;
Ne-a pus la rang de cinste; ne-a dus în lume gloria…
Iar jertfa lui mãreatã i-o neagã-acum nerozii,
Casapii poeziei, cãlãii frumusetii
Ce spurcã limba dulce cu zoi mirositoare!

O, blestemate javre si inamici ai vietii,
Care iesind din cloace ati prins a viermui,
Nu vi-i rusine vouã, cocote bârfitoare,
Sã ponegriti pe Zeul rostirii noastre vii?
Cãci El trãi-va vesnic, cât sunt români sub soare,
Pe când voi sunteti… Ni-meni!
N-ati fost –
Si nu veti fi !

CRISTIAN PETRU BĂLAN

M-a strigat cineva? ~ Grigore Vieru

1 Comentariu

Adauga un Comentariu Cancel reply