Poezii, Rime si Versuri

Arusy

Autor / Poet: -membri-
Comentarii (1) | Adaugata de petrosyan

Frumoasă fată cu ochi verzi,

De o sălbatică fineţe,

Purtând Sevanul în priviri

Şi Araratul în nobleţe,

Lăcaş al sufletului meu,

Şi-a nopţii caldă mângâiere,

În care mă închid mereu

Să nu simt ură şi durere,

Nu vreau să las acestui drum

Veşnic urmat de omenire,

Iubirea să se facă scrum,

După atâta strălucire,

Ci-aş vrea aici, într-un poem,

Să o îngrop, să înflorească,

Şi-n drumul lung prin Univers

Mireasma să şi-o raspândească.

Să fim un suflet amândoi

Şi veşnic să zburam spre stele,

Iar nemurirea din priviri

Să o aprindem printre ele,

Apoi tărâmul să-l găsim,

Acela unde nu e moarte

Şi unde visurile nu-s

Doar nişte cântece deşarte,

Să Îl rugăm pe Dumnezeu

Să ne mai lase împreună,

Că eşti a mea şi sunt al tău

Şi astfel trebui’ să rămână,

Că în zadar avem de toate

Şi viaţă veşnică în noi,

Dacă nu suntem împreună,

Dacă nu suntem amândoi.

Acolo sus, ne-am construi

O lume tainică, albastră,

În care ne-am dezlănţui

Din plin, îmbraţisarea noastră,

Iar zȃmbetele, un ecou

Al clipelor de altădată,

Vor fi ca păsările ce

Nu vor mai plȃnge niciodată.

Să simţim ura, vom uita,

Să râdem, cine ştie oare,

Ci doar Iubirea vom slăvi

Printr-o continuă culoare;

Cum se-mpleteau adeseori

Miresme toamna în grădină,

Ne vom uni şi noi ades

Într-o sălbatică lumină,

Vor cânta îngerii in cor

Despre a noastră unitate,

Şi de splendoarea vocii lor

Le vom uita atunci pe toate…

Aşa va fi, frumoasa mea,

Deşi pămânul ne tot cheamă,

Iar realitatea rece, grea,

Spre altă lume ne îndeamnă

Privirile şi tremurăm

Fără să ştim în faţa sorţii,

Sperând că vom putea odat’

Să depăşim puterea morţii,

Că nu vom fi doar nişte flori

Pe care timpul le supune

Şi-n urma viilor culori

Doar întunericul rămâne.

Doar simplul fapt că eşti aici

Şi mâna ţi-o cuprind în mână,

Mă face să mă rog nespus

Ca veşnicia să rămână,

Îmi dă fiori făptura ta

Şi sentimente peste care

Nici însăsi marea n-ar putea

Să-ntindă valuri de uitare.

Te văd frumoasă, cum veneai

Păşind uşor spre Catedrală,

A ta iubire s-o uneşti

De-a mea iubire colosală,

Şi-n faţa sfântului altar,

Să-mi dovedeşti a ta credinţă

Şi să fim unul pe Pământ,

Un trup, un suflet, o fiinţă.

Ca lebedele din povesti,

De albă rochia îti este,

Şi păru-n valuri, ochii verzi,

Cum nu e zână de poveste,

Izvor de viaţă nesecat

Şi zbor nebun de tinereţe,

În care Cerul a sculptat

Atâta farmec şi nobleţe!

Şi nuntă mare s-a făcut,

Şi noaptea s-a făcut lumină,

Eu eram rege pe pămȃnt,

Iar tu, frumoasa lui regină,

Şi curgea vinul şi cȃntau

Nuntaşii, care mai de care,

Şi-n cinstea noastră închinau,

În ciuda vremii trecătoare.

Priveam părinţii, ochii dragi,

Înlăcrimati de fericire

Că-şi văd copiii lor uniţi

Într-o gigantică iubire,

Şi totuşi trişti, căci resimţeau

Că prea departe o să plece

Şi vor lăsa în urma lor

O lume tainică şi rece…

Ascultă vântul, draga mea,

E noapte şi e frig afară,

Farmecul lui de-a fredona

O serenadă vrea să pară,

Însă noi ştim că este gol

Şi este frate cu pământul,

Iar dincolo de-al lui ecou,

Se ascund noaptea şi mormântul.

Da, dincolo de ce ar vrea

Să pară, nu e decât jale,

Şi multe doruri ce-au murit

Sperând sub aripile sale.

Ne-având nici zâmbet şi nici glas

Şi însetate de lumină,

Din ele nu a mai rămas

Decât tăcere şi ruină.

Şi mă întreb adeseori

Care-ar fi rostul vieţii oare,

Dacă Iubirea ar muri

Şi s-ar topi dintr-o mişcare,

Dac-acest înger absolut,

De sentimente şi speranţă,

Ar fi băgat într-un mormânt

Şi stors de lacrimi şi de viaţă,

Cum ar putea să nu mai fie

Sărutul nostru, niciodată,

Ci-n urma lui, decât Nimicul,

Ca o corabie uitată,

O insulă pierdută-n mare,

Un soare-n dune înecat,

Un pianist ce nu mai cȃntă,

O lacrimă ce a secat.

Ce tristă-i noaptea şi ce rece

Când studiezi a ei tăcere,

Cȃnd priveşti dincolo de zȃmbet

Şi vezi doar zbucium şi durere,

Şi te gândeşti atunci la crunta,

La-ndurerata despărţire,

Ca o mireasă care-şi plȃnge

Singurătatea în Iubire,

Iar mirele-adormit nu poate

Ca altădată să-i vorbească,

Să-i spună iar şi iar că veşnic

Va fi acolo s-o iubească,

Şi mult ar vrea s-o strȃngă-n braţe,

Să cheme timpul înapoi,

Sau printre lacrimi să renască

Precum o floare din noroi…

autor:  Petrosyan (Octav Petrescu)




  1. avatar
    Denysa

    Abunda in emotii aceasta poezie..
    Felicitari,imi place mult.

LEAVE A COMMENT