Poezii, Rime si Versuri

Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte

Autor / Poet: -membri-

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Adaptare în versuri după basmul cu acelaşi nume şi alternativă la Dracula

Un împărat puternic şi mare şi bogat,

Cu-mpărăţie-ntinsă,în lume-n lung şi-n lat,

Şi-o împărăteasă bună,frumoasă la palat,

Cu dânsa împreună,la Domnul s-au rugat,

Să lumineze mintea şi să le-ajute lor,

La-mpărăţia-ntreagă şi la întreg popor,

Să fie pace-n ţară, să fie şi noroc

Şi un urmaş să aibă,asta doreau cu foc.

Şi Dumnezeu cel mare,căci Dumnezeu e bun,

Le-aduse fericirea,în seara de Crăciun.

Împărăteasa-i dete,la împărat o veste,

Mai bună decât toate…că-nsărcinată este.

Şi că va naşte-atuncea, când vremea va urma,

Un fiu precum Isusul,ce Maica îl năştea.

Nici n-au gândit cuvântul ,din gură ce ieşea

Şi nici ce mare lucru,este a Cuvânta.

La ceasul cel de taină,sorocul se-mplini,

Cum se-mplineşte visul atunci când ţi-ai dori.

Numai că pruncul plânge-nainte să se nască.

Împărăţia-ntreagă,rămâne gură cască.

Aşa minune mare, o lume n-a văzut.

Un prunc care să plângă, fără a fi născut.

Şi numai împăratul ar şti ce-i de făcut.

Desigur împăratul,că de-aia-i împărat,

Cu rugăminte mare, pe pruncul l-a rugat:

-Să vii,să naşti în lume,că bogăţii ţi-oi da !

Şi faimă şi virtute şi nume şi …o stea !

Din cer trimit s-aducă,acuma dacă vrei,

Numai să-ţi bucur ochii şi lacrima din ei !

Dar pruncul nu-ncetează a plânge şi apoi

Mai tare,mai cu hohot,ca ropotul de ploi.

La urmă, împăratul,nepreţuind Cuvânt,

De neputinţă strigă,ca vuietul din vânt:

Opreşte-te cu plânsul ,căci mare când vei fi,

O viaţă fără moarte,în dar o vei primi!

Şi-n veşnicie tânăr,mereu ai să rămâi,

A bătrâneţii haine, rămân de tine-n cui!

N-ai să le porţi pe umeri cu greutatea lor

Şi fără bătrâneţe, vei fi nemuritor!

Ca prin minune  mută,tăcere se făcu,

Iar pruncul,Făt-Frumosul,pe lume se născu.

Un prunc ,la fel ca pruncii,cu nume de-mpărat,

Frumos din cale-afară, cum n-a mai existat.

Iar bucuria-i mare, cum n-am mai întâlnit,

Decât atunci când pacea,războiul a sfârşit.

Şi timpul trece,tace, în linişte, domol,

Iar trăitori-n lume, sunt tot cu treaba lor.

Se nasc,trăiesc o viaţă şi pân-la urmă mor,

Omul prin legea firii,se naşte muritor.

Şi Făt-frumos crescuse,feciorul de-mpărat,

Deştept,înalt,puternic,adevărat bărbat.

Iar într-o zi la masă,pe tată-l întrebă,

Ce i-a promis atuncea la naştere… de-i dă?

-Făgăduinţa dată,răspunse tatăl său,

A fost aşa…o vorbă,acum îmi pare rău!

Am spus la disperare,că dau …ce n-am de dat.

Dar Dumnezeu mi-e martor, că eram disperat!

Ţi-aş fi promis atuncea şi luna de pe cer.

Acuma tu eşti mare,cuminte,voinicel.

Şi înţelegi că sufletul din oase ţi l-aş da,

Dar viaţă fără moarte şi tinereţe-aşa,

Să fie-n veşnicie? Eu nici n-am auzit!

Şi-s împăratul,totuşi!Că dac-aş fi voit,

Să am ce n-are nimeni…eu aş fi reuşit!

Puterea e la mine,dar… nu la nesfârşit!

Deasupra-i Dumnezeul,care te-a zămislit!

Şi te-a adus pe lume,iar noi doar te-am iubit!

Şi te-am crescut cu pace şi dragoste-n palat,

Să vină ziua-n care,să fi tu împărat.

-Împărăteasă mamă şi împărate,tată!

Nemărginită este iubirea ce v-o poartă

În suflet, prinţul vostru,feciorul de-mpărat,

De dorul ce mă arde,nu pot fi apărat!

Am să mă duc în lume,să caut ce doresc,

Căci dacă nu fac asta,am să mă prăpădesc.

Doar binecuvântarea,vă rog frumos să-mi daţi,

Ş-apoi când plec în lume,de mine nu uitaţi!

Cuvântul dat odată,cuvânt nepieritor,

Era Cuvânt de taină,era Cuvânt de dor!

Rostit în neştiinţă, rostit după nevoi,

Cuvântul a fost primul,pe urmă am fost noi!

S-au despărţit cu jale băiatul de părinţi,

De mamă şi de tată,cu sărutări fierbinţi,

Cu lacrimi şi durere şi rupere de dor,

Se pierde-n zare prinţul,călare parcă-n zbor.

Pe calul cel cu aripi,pe calul năzdrăvan

Şi prieten de nădejde şi credincios bălan,

Care vorbea cu vorbe,Cuvântul, ca un sfânt

Şi care ştia toate,din lume şi pământ.

Astfel călătoriră,trei zile şi trei nopţi,

Călătoreau cu mintea,ca visul unei nopţi.

Măsurătoare bună,de mergi în pas de cal,

Dar calea cea bătută-i de zece ani,normal.

Călătoreau ca gândul, cum numai ei ştiau

Şi timpul era altul pe care îl trăiau.

Netimpul, ce înseamnă un timp pe lângă timpi

Şi cu puterea minţi,în clipă îl preschimbi.

Ajunseră într-o lume a unei creaturi,

Care a fost femeie la trup după  naturi.

Dar blestemată-n vorbe în putere de Cuvânt

Şi transformată-n monstru, care-nghiţea pământ.

Cu tot cu vietatea care stătea pe loc

Iar răutatea-n forţă se răspândea cu foc,

Ce arde fără pară şi arde doar aşa,

Ca răutate vie ,ce moarte-mprăştia.

Calul ştiind acestea,că era năzdrăvan,

Aduse-n conştiinţa flăcăului  liman.

Să ştie ce-l aşteaptă,să poată apăra,

Cu scut de apărare din  rugăciune grea.

Apoi din zbor lansează săgeţi, în timp oprit,

Când timpul se porneşte,cu toate au lovit.

Iar Gheonoaia,monstrul,aşa se denumea,

Cerea iertare-nvinsă de forţa ce-o vedea.

Rănită şi căzută şi fără un picior

Şi transformată-n pradă,din mare prădător.

Unde puterea-i mare,e mare Dumnezeu!

Cu mila şi cu harul cu Făt-frumos mereu.

Puteri vindecătoare ce calul le avea,

Căci n-a distrus săgeata ce nu putea creea!

A pus la loc piciorul la Gheonoaia rea,

Cu de la el putere,pe loc o transforma,

În mamă şi femeie,că doar avea copii,

Din răutate pură,prea bună deveni!

Poftind la ea acasă, pe cal şi călăreţ,

Primindu-i cum o gazdă-l primeşte pe drumeţ!

C-o masă-ntinsă,albă ,la mare musafir,

Ce i-a schimbat destinul ,din monstru în martir

Şi care-a scos femeia,din Gheonoaia rea

Şi-a ridicat blestemul,doar cu puterea Sa!

După odihna bună şi după ospătat,

Continuară drumul,spre ţelu’ adevărat.

Căci viaţă fără moarte,porniră a căuta,

La capătul de lume,de-ar fi,o vor afla!

Ajunseră într-o lume,pe jumătate scrum.

-Suntem în lumea şi pe moşia de Scorpie,acum.

Îi spuse bidiviul,cel năzdrăvan la minte,

E sora Gheonoaiei,blestemul de părinte!

Le-au transformat în monştrii pentru neascultare,

Cuvântul din blesteme,e mare Cuvântare!

Când ai rostit cuvântul,blestemul a plecat,

Numai cu rugă tare,mai poate fi înturnat.

Dar,rugă cine are? Noroc cu Făt-frumos.

Noroc cu animalul,cu calul inimos.

Cu minţile unite,de om şi animal,

Puterea rugăciunii zideşte la final.

Scorpia era monstru, cu capetele trei

Şi flăcările-n jeturi,ţâşneau din botul ei.

Făcea perdea de flamă,cenuşă şi scântei,

Se transforma-n tăciune,pământu în calea ei.

Dar ce e răul alta, decât un biet sărac?

Te pui cu forţa minţii,cu al bunătăţii leac?

Se ridicară-n slavă în perdeaua cea de foc,

Ce arde toate-n juru-i,dar nu-i arde de loc!

De la mare înălţime,îi săgetară un cap!

Cu două ce-i rămase,ea o luă la trap.

Să fugă şi să scape,cerşind iertare acum,

Un monstru ce cu flăcări,voia să-i facă scrum.

La fel ca Gheonoaia,scăpată de blestem

Şi Scorpia-n femeie,se transformase demn.

Iar capul ce-l pierduse ,nici nu-i mai trebuia,

Se transformase toată şi aşa va rămânea!

Femeie din femeie şi mamă de copii,

Le-ntinse şi ea masa şi-apoi îi găzdui.

Ca să se odihnească,doar mai aveau de mers,

Ca să-şi găsească Calea,un loc în Univers.

Spre tinereţe fără de bătrâneţea ei

Şi viaţă fără moarte,ca sfinţii Dumnezei!

Ca gândul mai departe,călătoriră aşa,

Ca steaua căzătoare,pe boltă când brăzda.

Şi când opriră timpul,pe timpul călător,

Văzură cum răsare,palat strălucitor.

Lumina ca de soare,departe strălucea,

Acolo era locul pe care-l căuta!

Înconjurat de codrii,palatul cel frumos,

Călare în zbor trecură şi cal şi Făt-frumos.

Altfel să treci de codrii, nici cum nu se putea,

De glas de lighioane,pădurea tremura!

Când la palat coboară cu calul, Făt-Frumos,

La masă adunase,o zână acolo jos,

Tot ce mişca-n pădure,neom şi animal,

Care-şi arată colţii când văd pe om şi cal.

Dar zâna cea frumoasă,le glăsui uşor,

Cu glasul ei de liră,le cuvântă de dor,

Atunci se potoliră şi linişte-au făcut,

Aşa ca să se-audă, cuvântul de salut.

-Bine-ai venit cu bine la mine Făt-frumos!

Ce cauţi tu… găsit-ai!Să-ţi fie cu folos!

-Găsitute-am cu bine ,oh … zână din poveste!

O viaţă fără moarte noi căutăm de este.

Şi tinereţea veşnică,deasemeni căutăm.

Iar gândul cel cuminte,aicea îl urmăm.

Deci zână prea-frumoasă,noi bine te-am găsit.

Să ne primeşti în locul pe care l-am dorit!

-Dacă-i aşa voinice şi asta căutaţi,

Acum găsita-ţi locul şi să vă bucuraţi!

Căci n-a ajuns aicea picior de muritor,

De când creeat-a lumea,sfinţitul Creator.

Acum poftim la masă,veniţi la ospătat,

Tu Făt-Frumos descalecă şi intră în palat!

Iar calul,lasă-ţi slobod,să pască unde vrea,

Tot câmpul şi pădurea rămân la voia sa.

De lighioane grijă nu ai de ce să-ţi faci!

Sunt fiare dar sunt blânde, cu cei ce ne sunt dragi.

Când zâna cea frumoasă şi bună îl pofti,

Pe Făt-Frumos la masă,acesta-i mulţumi.

Acolo să cunoască pe zâne,erau trei!

Cu toatele-l rugară ca să rămână, lor!

Căci nu mai întâlniră un suflet muritor.

Cu toată mulţumirea şi Făt-Frumos primi,

Rămase la palatul cu zâne şi trăi!

Trăiră-n fericire,cum nu s-a mai trăit.

Cu zâna cea frumoasă-mpreună s-au iubit.

Şi toată lumea aceea,acum era a lui,

O străbătea călare,în goana calului.

Se bucura de câmpuri,de codru, de senin,

De mare şi de soare şi de pământul plin

De frunză şi de floare şi era şi iubit,

Ce-i trebuie la suflet,să fie fericit.

Un singur loc de-acolo,nu trebuia umblat.

O vale cu un nume,ce trebuia uitat!

Dar în poveşti,nu este aşa cum ţi-ai dori!

Iar locul poartă nume,e Valea Plângerii!

I-au spus bunele zâne ,,Acolo să nu mergi!

Că va fi ,vai de tine,necaz ai să culegi!

Amărăciune mare şi dorul cel mai crunt,

Durere sufletească,cum n-ai simţit de mult.”

Dar Făt-Frumos,cuminte,se bucura cu dor,

De viaţa cea tihnită,de traiul cel uşor.

Până într-o zi când aţa,trăgându-l la vânat,

De-un iepure ce intră-n ţinutul blestemat.

El nebăgând de seamă,ţinând de urma sa,

Călcă în valea aceea,aşa cum se numea!

A…plângerii adică,fjindcă era de plâns.

Căci Făt-Frumos greşise,greşise  înadins.

-Ai nimerit acolo la urmă,nu-i aşa?

Că ce ţi-e scris să fie,tu nu poţi evita!

Eşti doar un om,cu trupul,cu suflet şi cu dor,

La trup i-e scris să moară,şi tu eşti muritor!

-Ei ,lasă!N-am nimica!Dar dorul îl topea.

Cu zilele,cu timpul,tot mai topit era.

În cele de pe urmă,n-a mai răbdat şi-a zis:

-Am să mă duc acasă,de-aici din paradis!

Doar să o văd pe mama,pe tata şi pe-ai mei!

Apoi mă-ntorc pe dată,vă jur pe Dumnezei!

-Iubite,nu te duce!şi zâna l-a rugat,

Surorile şi calul,dar nu s-a înduplecat.

I-au spus cum că părinţii demult ei nu mai sânt,

Sunt oale şi ulcele,sunt amintiri şi gând.

Dar n-au putut nimica să facă de făcut,

De drum se pregătiră,aşa a hotărât!

-Să-mi fie cu iertare stăpâne,te slujesc!

Îi spuse atuncea calul,sunt cal împărătesc!

Am să te duc,ca gândul,ca vântul furtunos,

Dar eu mă-ntorc îndată,stăpâne Făt-Frumos!

Porniră şi plecară pe drumul cunoscut,

Găsiră lumi schimbate,de nerecunoscut.

Maşinării măiestre,deloc din lumea lor,

Clădiri cu vârfuri ’ nalte ,ce ajungeau la nor.

Când întrebară lumea  care mergea grăbit,

De Scorpii,Gheonoaie,priveau la ei uimit.

De lumea de poveste de care povesteau,

Ştiau doar câte unii,strămoşii că vorbeau.

Ajunseră pe locul palatului străbun,

Acolo erau pietre,acolo erafum.

Doar câţiva stâlpi de poartă în picioare mai stăteau,

Stăteau să cadă-n locul pe care se aflau.

O ladă şubrezită păstrând blazon străbun

Împărătesc de aur ,cojit de timp acum.

Calul deja plecase,dar fără Făt-Frumos,

Acum un moş cu barbă,numai piele şi os.

Iar când deschise lada,cu mâna tot mai grea,

Găsi înăuntru moartea,care îl aştepta.

De-atâta timp şi moartea,murea de moartea ei,

Căci nu poate să vină,atuncea când o vrei.

Şi moartea îl atinse înainte de-a muri,

Direct pământ ajunse şi astfel nemuri !

Nemuritori nu suntem cu trupul şi cu gând,

Căci nemurim în suflet,trupu-i doar pământ.

Calul ,o entitate venită din astral,

Trăia la curte veacuri, intruchipată-n cal.

Nemuritor fiinţă trăind in veşnicie,

Pe Făt- Frumos alese din pământeni ,o mie.

Să-l ducă să-l incerce pe omul muritor,

Să înveţe prin credinţă a fi nemuritor .

Căci dacă în valea aceea voinicul nu umbla,

Credea fără să afle… şi-n alt fel nemurea.




LEAVE A COMMENT