A frumseţii tale forme… ~ Mihai Eminescu

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,
Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar
Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.
Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,
Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:
Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­
Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,
De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,
Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,
Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,
Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,
Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?
De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,
Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,
Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,
Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă
De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
desert

3 Comentarii

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.