Către Mercur ~ Mihai Eminescu

(Ode, III, 11)

O, Mercur, a cărui poveţi deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei

Templelor, ospeţelor mari amică ­
Nu c-altădată, fără de grai ­ o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.

Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar nengăduind. Nu ştie
Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a
Soţului patemi.

Tigri după tine se iau şi codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,

Cerber ce cu sute de şerpi în creştet
Ca ş-al furiilor, esalează ciumă
Pe când spume fac şi venin tustrele
Limbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ţi
Fermecătoare.

Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge ­
Soarta-ndelungă

Urmăreşte crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soţilor lor cu aspru
Fier să le deie?

Una numai, demnă de-a nunţii faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică!

,,­ Scoli ­ ea zise, tânărul soţ trezindu-şi ­
Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde
N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid… numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n
Negrele ziduri…

M-o-ncărca părintele meu cu lanţuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ţine-mă minte… sapă-un
Vers pe mormântu-mi.”

(No Ratings Yet)

Loading...