Poezii, Rime si Versuri

Fata-n grădina de aur

Autor / Poet: Mihai Eminescu
Comentarii (1) | Adaugata de mihella

A fost odat-un împărat ­ el fu-ncă
În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn,
Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
Avea o fată dulce, mândră, pruncă,
Cu cari basme vremile ş-adorn,
Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n
Uşorii paşi, în valea c-un mesteacăn.

În van i-o cer. Bătrânul se gândeşte,
Prea e frumoasă, prea nu e de lume ­
Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte
Să scrie-n stele dulcele ei nume;
E rău poetul care n-o numeşte,
Barbară ţara unde-al ei renume
Încă n-a-ajuns, şi chipu-i răpitori
Nu-i de privirea celor muritori.

În vale stearpă, unde stânci de pază
Înconjurau măreaţă adâncime,
Clădi palat din pietre luminoase,
Grădini de aur, flori de-ntunecime;
Iar drumul văii pline de miroase
Afar de el nu-l ştie-n lume nime ­
Acolo ş-a închis frumoasa fată,
Ca nici o rază-a lumei să n-o bată.

Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua.
Cusut în foi şi roze vişinii,
În mozaicuri strălucea podeaua,
Din muri înalţi priveau icoane vii;
Fereasta-i oarbă, deşi stă perdeaua,
De-aceea-n sale ard lumini, făclii,
Şi aerul, pătruns de mari oglinzi,
E răcoros şi de miroase nins.

O noapte-eternă prefăcută-n ziuă,
Grădină de-aur, flori de pietre scumpe,
Zefir trecea ca o suflare viuă,
Şi-n calea lui el crenge grele rumpe.
Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă,
Copii frumoşi ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, când ape lin se vaer
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

Acolo-nchisă cu mai multe soaţe,
Ca ea copile şi soţii de joacă,
În lumea ei sălbatic se răsfaţă,
În străluciri viaţa ş-o îmbracă.
A ei priviri sunt tinere şi hoaţe,
Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă,
Şi-n acest rai, în astă lume suavă
De mulţămire se simţea bolnavă.

Dar de a ei frumseţă fără seamăn
Auzi feciorul de-mpărat Florin,
Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,
De-atunci un foc îl mistuie în sin.
,,În van stau locului, stau să mă-ndeamăn
Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin.”
Pătruns de dorul neştiutei verguri,
S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

­ Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,
Napoi trimite, nu lua nimica,
Şi singurel te du de-ţi cată ţinta,
Căci strimt e drumul şi e grea potica.
Ia calul meu cel alb; el se avântă,
Ca gândul zboară-n lume fără frică,
Dar dacă vrei s-o afli, ţine minte:
Nu sta în valea-aducerei aminte.

Porni în lume, singurel, în toiu-i.
Îl duce calu-i frăţior cu vântul ­
De aur păru-i şi frumos e boiu-i,
Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,
O stea el pare-n neamu-i şi în soiu-i ­
Cu bine meargă-mi şi să-l ţie sfântul.
Ajunse-o vale mândră şi frumoasă ­
Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

Şi sub un tei el de pe cal se dete,
Se-ntinse leneş jos, pe iarba moale ­
Din tei se scutur flori în a lui plete
Şi mai că-i vine să nu se mai scoale.
Şi calu-i paşte flori, purtând în spete
Presunul lui şi şeaua cu paftale,
În valea de miros, de râuri plină,
În umbra dulce bine-i de odină.

De-a lui bătrân el îşi aduse-aminte,
Cum îl lăsă şi cum porni în lume,
Dorind cu o iubire-aşa fierbinte:
O umbr,-un sunet, un nimic, un nume.
L-apuc-un dor de ţară şi părinte,
Tot ce-a dorit ţi pare-atunci că-s spume,
Şi când pe calul lui el iar se simte,
Napoi apucă, peste drumuri strimte.

Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul
Din nou, ­ nelinişte, iubire-adâncă ­
S-aruncă iar pe cal, urmând amorul
Ce-n al lui suflet neclintită-i stâncă.
În van l-opreşte regele, poporul,
E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă,
Dorit de raza unor doi ochi tineri ­
S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri.

­ Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,
De ce-ai stătut în valea amintirei?
Pentru oricare e frumoasă, blândă,
Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii
Din acea vale inima-ţi frământă.
Nu sta în ea. De te-nchinaşi iubirei,
Te du de-o cată, şi-n a ei fereastă,
De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.

Dar să nu stai în valea desperării,
Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.
El iar porni în lumea întâmplărei,
Bolnav de dor şi de-a iubirei friguri.
Dădu de-o vale-n asfinţitul serei,
Prin crenge negre umbre se configur.
Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii,
Şi fâlfâiesc prin aer rece corbii.

El de pe cal se dete. în pădure
Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi
Şi somnul nu voieşte ca să-l fure,
Căci umedă e frunza lui de paturi,
Urechea-i trează a dumbravei gure
Le asculta şoptind din mii de laturi,
Şi corbii croncănesc şi zboară-n fală
În aer clar ca pete de cerneală.

Atunci o frică inima-i pătrunde,
Pe cal se pune şi fugi din vale,
Şi-n loc s-urmeze drumu-acolo unde
Voia să meargă, s-a întors din cale.
Soseşte iar în ţară-i, de-l pătrunde
Din nou un dor, o amărâre,-o jale.
Atunci din nou el o luă pe mâneci
Să ceară sfat acum sântei Dumineci.

­ Ai stat în valea desperărei iară,
Îi zise sfânta, ci din nou porneşte!
Îţi dau o pasăre cu tine ­ zboară
Cu calul tău, unde norocu-ţi creşte.
Când ai vedea frumoasa ta fecioară
Că plânge,-atunci dă drumul pasărei ieşte.
Tu dorul ţi-l ajungi, deşi te ticăi.
Ea-ţi fie tot, ce-ai suferit nimică-i.

Trecând prin valea desperării,-astupă
A lui urechi, să n-o audă-n şopot;
În van se-ncearcă calea-i s-o-ntrerupă
Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.
O umbră zboară, pân- se vede după
Atâta mers c-aude zvon de clopot;
Atunci văzu în zarea lui palatul
În care-nchise fata-i împăratul.

În ziduri de oţel lucea castelu-i
Cu streşini de-aur şi cu turnuri nalte
Şi scris pe muri-i, minunat în felu-i,
Făptură grea a meşterelor dalte.
În mari grădine i se arătă lui
Izvorul viu, ce cade, vrând să salte.
El se mira cum toate-astfel a fi pot:
Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, şipot.

Dar un balaur tologit în poartă
Sorea cu lene pielea lui pestriţă,
Cu ochi-nchişi pe jumătate, poartă
Privirea jucătoare să-l înghiţă,
Iară Florin ­ inima-n el e moartă ­
Când vede solzii, dinţii cei de criţă,
Sărind la el şi-nfipse a lui spadă
Şi de pământ îl ţintui de coadă.

Apoi din munte stanuri el răstoarnă,
Le grămădeşte crunt peste balaur;
Acesta iar se zbate, se întoarnă
Şi în durerea-i muge ca un taur,
Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă
Pân- năduşit plesni acel centaur.
Trecu-nainte ­ două lancii scurte ­
Pân- ce dădu de strălucita curte.

Un an de când copila petrecuse
Urzind gândirea-i şi visând ursitul,
Un an întreg prea fericită fuse,
Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.
Îşi amintea viaţa ce-o avuse
Şi peste pieptu-i îşi îndoaie gâtul,
Şi trist privea un punct cu ochii ţintă,
Şi se usca ca şi la umbr-o plântă.

­ Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,
De n-oi privi nemărginirea vastă,
Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul
Şi nu mai duc ­ nu pot ­ viaţa asta.
Ah! Ce ferice-aş fi să văd eterul
Şi să văd lumea, codrii din fereastă,
Şi de voiţi cu viaţă să mai suflu,
Deschideţi uşi, fereste, să răsuflu.

Astfel o mistuia neastâmpăratul
De viaţă dor şi dorul cel de soare ­
Deşi le poruncise împăratul
Să nu care cumva să-şi amăsoare
Ca să deschidă uşile, palatul ­
Dar totuşi, când văzură că ea moare,
Nu ştiu ce or să facă, să se poată, ­
De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.

Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare
Din zi în zi ­ atunci ele-au deschis
Fereşti înalte şi, la mândrul soare,
Din boal-adâncă fata a învis
Şi se făcu şi mai fărmăcătoare,
Astfel cum nu îţi trece nici prin vis ­
Se rumeni în faţa ei ca mărul,
A-ntinerit-o aerul şi cerul.

Un zmău o vede, când s-a pus să steie
N-a ei fereastă-n asfinţit de sări;
Zburând la cer, din ochi-i o scânteie
Cuprinse-a ei mândreţe, fermăcări;
Şi-n trecătoarea tânără femeie
Se-namoră copilul sfintei mări ­
Născut din soare, din văzduh, din neauă,
De-amorul ei se prefăcu în steauă.

Căzu din cer în tinda ei măreaţă,
Se prefăcu în tânăr luminos,
Şi corpul lui sub haina ce se-ncreaţă
S-arată nalt, subţire, mlădios.
Păr negru-n viţe lungi ridică faţa,
Şi ochi-albaştri-nchis, întunecos,
Iar faţa-i albă, slabă, zâmbitoare ­
Părea un demon rătăcit din soare.

­ Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,
La glasul tău simt sufletu-mi rănit,
Din stea născut, plec fruntea mea umilă,
Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.
Nu vezi cum tremur de amor? ai milă!
În nemurirea mea de-aş fi iubit ­
Iubit de tine ­ te-aş purta: o floare
În dulci grădini, aproape lângă soare.

N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,
Eternă primăvar,-etern amor…
De ţi-aş închide zarea ta cea clară
Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,
Pân- ce să mângâi inima-mi amară
Culca-mi-aş capul la al tău picior
Şi te-aş privi etern ca pe o steauă
Frumos copil, cu umerii de neauă.

­ O, geniu mândru, tu nu eşti de mine,
De-a ta privire ochii mei mă dor,
Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,
Căci m-ar usca teribilu-ţi amor!
Curând s-ar stinge viaţa mea, străine,
Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,
Frumos eşti tu, dar a ta nemurire
Fiinţei trecătoare e pieire.

El o privi atunci cu ochii ţintă:
În faţa-i slabă ­ zâmbet dureros;
Se face stea şi iarăşi se avântă
În cerul nalt, în roiul luminos.
Acolo toată noaptea stă de pândă,
Şi prin fereastă el privea duios,
Cu o lumină dulce, tristă-clară,
Să vadă umbra-i albă şi uşoară.

A doua zi el se făcu o ploaie,
În tact căzândă, aromată lin,
Şi din fereşti perdelele le-ndoaie,
Burând prin ţesăturile de in,
Pătrunde iarăşi în a ei odaie,
Preface-n tânăr sufletu-i divin:
El stă frumos sub bolţile ferestii,
Purtând în păr cununa lui de trestii.

Blond e-azi şi părul lui de aur moale
Pe umeri cade îndoios, îmflat;
Ca ceara-i palid… buza lui cu jale
Purta un zâmbet trist, nemângâiat.
El o priveşte… sufletu-i s-adună.
În ochiul lui albastru, blând şi mat…
Ş-astfel cum sta mut înger din tării
Părea un mort frumos cu ochii vii.

­ O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mări.
Şi în palate splendizi de cristal,
Când vântu-a trece peste-a apei ării
Tu-i auzi cântarea lui pe val;
Ţi-i închina viaţa ta visării,
Vei fi oceanului monarcul pal…
Ţi-oi da palate de mărgean şi profir,
Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir.

­ Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai părăsit al cerurilor cort,
Dar nu e chipul tău cel peste fire
Ce-n fundul sufletului meu îl port.
O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,
Eu palpit de viaţă ­ tu eşti mort.
Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi,
Acum mă arzi, acuma mă îngheţi.

Nu… om să fii, om trecător ca mine,
Cu slăbiciunea sufletului nost,
Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine
Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost,
Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine,
La om e-un merit, ce la zei n-a fost.
De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea,
Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

Întunecos şi fără de speranţă,
La ea priveşte geniul în nimb ­
Îşi simte inima legată-n lanţe,
În lanţul lumei cei cu-o mie limbi.
­ Chiar nemurirea mea, chiar abondanţa,
Puterii mele tu o cei în schimb.
Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire
D-eternitatea mea să mă dizlege,
Să văd în juru-mi anii în pieire,
Să am în inima mea moartea rece,
Să fiu ca spuma mării în sclipire,
Să văd cum trec cu vremea, care trece…
O, mult ceruşi, prea mult, ­ şi totuşi ţie
Ţi-nchin splendori, putere, vecinicie.

La cer se-nalţă el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curăţind seninul
Priveşte-n jos castelul în splendoare,
L-apucă dorul inimei, suspinul.
­ Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,
Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!
Deasupra lumei risipite-n şoapte
El se-nălţa ­ un curcubeu de noapte.

Precum o floare ar ieşi din surii
Şi morţii munţi, din piatra lor uscată,
Astfel copila-nvioşează murii,
Pe când în bolta geamului s-arată
Copil al apei, cerului, pădurii,
A lumii-ntregi mai drăgălaşă fată.
Ea asculta pe-al primăverii oaspăt
În dimineaţa ce-i zâmbeşte proaspăt.

Împrăştiată fulgerează roua
În viorii, strălucitoare boabe,
Ţărâna-nvie-n primăvara nouă,
Răcoare-i vântul ca miros de ape;
Părea c-ar fi plouat, deşi nu plouă
Decât lumină, ce nu mai încape.
Cu gura, faţa, ochii ei, ea râde
Privind în soare, îi clipea, i-nchide.

În dimineaţa clară ca oglinda
La porţi s-arată tânărul Florin,
În jur de ziduri calul şi-l colindă,
Îşi simte inima înflată-n sân;
Dar poarta-nchisă braţu-i să-l tot prindă,
Ea nu se mişcă-n negrele-i ţâţâni;
Ci el fereasta cum văzu crăpată,
Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

Pe-atunci copila împletea cunună
Din flori de aur şi de diamante;
Din cărţi o soaţă-a ei îi sta să-i spună
C-al ei noroc purtatu-i de un fante.
Când floarea-i căzu-n poală ­ ea nebună
O sărută, zvârlind pe celelante,
Şi-o mirosi cu gur-abia deschisă,
Şi ochii ei pluteau în mii de vise.

Ea alergă cu grabă la fereastă,
Să vadă dacă vântul nu-i aduce
Şi alte flori, aşa frumoase c-asta,
Dar de-ngăimare ochiul ei străluce
Şi surâzând ea rumeneşte, castă,
Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce,
Şi el o vede şi cu mândru glasu-i
El îi vorbi, oprindu-şi calu-n pasu-i:

­ Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine,
Copil cu ochi de-albastră-ntunecime,
Cu-a tale gene de-aur dulci şi fine,
Cu-al tău surâs de gingaşă cruzime.
Ah, aş muri de-atât noroc şi bine,
Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.
Nu ştii ce-am suferit pân-a te-ajunge,
Copil frumos ca luna nopţii lunge.

Ah, vin cu mine, vin-în a mea ţară,
Casteluri am, grădini adânc-frumoase,
Sub pasul tău coroana-mi seculară
Mi-o pun ­ mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă.
Am pietre scumpe în a mea comoară,
Mai multe decât tatu-ţi are aur,
Ş-aur mai mult de cum argint el are,
Ş-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!

Ea îl privea cu ochiul plin de milă, ­
I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură,
În faţa lui ea nu-şi mai face silă,
Un léşin parcă inima i-o fură ­
Şi trist priveşte tânăra copilă
Cumpliţii muri şi porţi… Din ochiu-i cură
Un fir senin de lacrimi; ea îşi strânge
Cu-a ei mânuţe inima şi plânge.

El, cum o vede astfel în fereastră,
Ş-aruncă ochiu-adânc şi nobil-mare
Şi drum el dă la pasărea măiastră ­
Aripile-şi întinde, vrând să zboare,
Din ce în ce ş-întinde-aripa-albastră,
Din ce în ce se face tot mai mare,
Încât doar din mărimea unei vrăbii
Ea semăna acum unei corăbii.

­ Copila mea, îi zise, nu te teme,
Pe mulţi am dus cu inimi doritoare,
Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme
Prin ţări o mie peste sfânta mare ­
Nu vezi, Florin nici şti cum să te cheme,
Atât de mult iubirea lui îl doare,
De-aceea zvârle-n laturi ac şi caer
Şi să te-ncrezi corăbiei de aer.

Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna,
Ca şi când ar fi vrut ca să se ţie,
Şi-ncet coboară pasărea străină
Pe-a lui Florin amabilă soţie;
Pe cal ridică sarcina lui lină,
La pieptul lui ar vrea în veci s-o ţie,

Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten,
Ş-acesta vântului s-aşterne sprinten.

În vremea asta zmeul se suise
La cer, cu aripile lungi întinse,
Culege-n cale-i blândele surâse
A mii de stele, ce zburau ca ninse;
La tronul cel etern pe scări deschise
Stau mândre genii cu lumină-ncinse;
L-a Lui picioare în genunchi s-aşterne
Şi-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.

­ O, Adonai! al cărui gând e lumea
Şi pentru care toate sunt de faţă,
Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume
Din a veciei carte mult măreaţă;
Deşi te-adoră stele, mări în spume,
Un univers cu vocea îndrăzneaţă,
Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale
N-ajung nici umbra măreţiei tale.

Ce-ţi pasă ţie dac-a fi cu unul
În lume mai puţin spre lauda ta,
Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,
Şi sfarmă-n aşchii veşnicia mea!
Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,
Şi muritor voiesc a fi ca ea,
Ş-atâta dor, durere simt în mine,
Încât nu pot s-o port şi mor mai bine.

­ Tu-i pizmuieşti… şi pizmuieşti aceea
Ce ei în lume numesc fericire.
Au nu ţi-i milă când priveşti scânteea
Cum că la soare e a ei pornire?
Astfel şi ei îşi aruncar-ideea,
Dorinţa, păsul în nemărginire,
Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,
Astfel şi omu-aspiră, dară moare.

Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme
De ură e-nfierat umanul nume,
Să ai de semenul tău a te teme,
Să fii ca spuma, fuga unei spume,
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume
Şi să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept
Avui să-ţi pun o inimă în piept?

Pe-o clipă-n mijlocul eternităţii
Să deschizi ochii tăi măreţi şi clari,
Să măsuri toate visele vieţii,
Simţind încet cum iarăşi redispari,
Să pari un fir de colb în raza vieţii,
Şi în părerea-i pe-un moment să pari,
Să fii ca şi când n-ai fi… între ieri
Şi mâni, o clipă… Oare ştii ce-mi ceri?

Ce-i omul de a căruia iubire
Atârni lumina vieţii tale-eterne?
O undă e, având a undei fire,
Şi în nimicuri zilele-şi dişterne.
Pământul dă tărie nălucirei,
Şi umbra-i drumul gliei ce s-aşterne
Sub pasul lui… Căci lutul în el creşte,
Lutul îl naşte, lutul îl primeşte.

Şi acest drum al pulberei, pieirei,
Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna,
Nimic fiind, l-am închinat murirei ­
În van s-acopără oprind ruina,
Nimic etern în tremurul sclipirei;
În van adun şi-şi grămădesc lumina
În cărţi şi scrisuri, şi în van ş-acaţă
De vis etern sărmana lor viaţă…

Şi tu ca ei voieşti a fi, demone,
Tu, care nici nu eşti a mea făptură;
Tu, ce sfinţeşti a cerului colone
Cu glasul mândru de eternă gură…
Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,
Când Universul era ceaţă sură…?
Să-ţi numeri anii după mersul lunei
Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:

Într-adevăr, n-adânca depărtare
Văzu călări pe fată cu Florin.
Odată-n evii ochiul lui cel mare,
Şi sfânt, ş-adânc de lacrimi este plin,
Ce cad tăind nemărginirea-n mare,
Mărgăritari frumoşi şi mari devin.
Încet bătând din aripi, maiestos,
Geniul mândru se porneşte-n jos.

Cu faţa tristă le privi în urmă
Şi-ntinde mâna ca dup-orce-i dus.
În fundul lumei, unde apa scurmă
Al mărei sân ­ acolo-o ar fi dus
Dacă-l iubea… Acuma plânsu-şi curmă:
,,Fiţi fericiţi ­ cu glasu-i stins a spus ­
Atât de fericiţi cât viaţa toată
Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată.”




  1. avatar
    Anonim

    PLICTISITOOOOOOOOOOOOOOORRRRRRRRRRRRRRRRR

LEAVE A COMMENT