Poezii, Rime si Versuri

A unsprezecea elegie (11 elegii – 1966)

Autor / Poet: Nichita Stănescu
Comentarii (0) | Adaugata de djt3o

Intrare-n muncile de primăvară

I
Inimă mai mare decât trupul,
sărind din toate părţile deodată
şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conţinut mai mare decât forma, iată
cunoaşterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naşte din ea însăşi,
ca să poată muri.

Moare numai cel care se ştie pe sine,
se naşte numai cel care îşi este
sieşi martor.

Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întâi
să-mi întorc sufletul
spre nemişcătorii mei strămoşi,
retraşi în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemişcaţi
aidoma lucruilor duse până la capăt.

Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemişcat în el însuşi
se poate mişca,
numai cel care e singur în sine
e însoţit; şi ştie că, nearătată, inima
se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăţi şi de planete,

sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.

II
Totul e simplu, atât de simplu încât
devine de neînţeles.

Totul este atât de aproape, atât
de aproape, încât
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.

Totul este atât de perfect
în primăvară,
încât numai înconjurându-l cu mine
iau cunoştinţă de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rosteşte.
mărturisită de gură inimii,
de inimă sâmburelui ei,
cel în el însuşi nemişcat, aidoma
sâmburelui pământului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de braţe ale gravitaţiei,

strângând la sine totul şi deodată
într-o îmbrăţişare atât de puternică,
încât îi sare printre braţe mişcarea.

III
Voi alerga, deci, în toate părţile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părţile simultan
de o hergelie de cai biciuiţi.

IV
Voi alerga până când înaintarea, goana,
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămânţă,
până când alergarea
chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
Iar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tânăr
Întâmpinându-şi iubita.

V
Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mişcându-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrăţişa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvârli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.

VI
Iată-mă
rămânând ceea ce sunt
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgându-mă de pretutindeni,
smulgându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, şi
din stânga mea, de deasupra, şi
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni şi dăruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului – stelele,
pământului – aer,
umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.

VII
… trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuşi
în prezenţa sferelor,

mirat stând în faţa soarelui,
aşteptând cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.

VIII
A te sprijini de propriul tău pământ
când eşti sămânţă, când iarna
îşi lichifiază oasele albe şi lungi
şi primăvara se ridică.

A te sprijini de propria ţară
când, omule, eşti singur, când eşti bântuit
de neiubire,
sau pur şi simplu când iarna
se descompune şi primăvara
îşi mişcă spaţiul sferic
asemenea inimii
din sine însăşi spre margini.

A intra curăţit în muncile
de primăvară,
a spune seminţelor că sunt seminţe,
a spune pământului că e pământ!

Dar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele, noi suntem
cei văzuţi din toate părţile deodată,
ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un câmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri – şi noi cu noi înşine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
şi pe care
inima noastră le-a născut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…

A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înăuntrul fenomenelor.

A fi sămânţă şi a te sprijini
de propriul tău pământ.

 




LEAVE A COMMENT