Poezii, Rime si Versuri

Elegia oului, a noua (11 elegii – 1966)

Autor / Poet: Nichita Stănescu
Comentarii (0) | Adaugata de djt3o

Într-un ou negru mă las încălzit
de aşteptarea zborului locuind în mine;
stă unul lângă altul, nedezlipit,
sinele lângă sine.
Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,
senzaţia de ochi îşi caută o orbită.
O, tu, întuneric mare,
tu, dezgustată naştere încremenită.
S-a aşezat pe mine o idee
şi mă cloceşte maternă.
Acum, tot ceea ce este e
rotundă căldură şi fermă.
Sare din mine un fel de plisc
în toate părţile şi deodată.
Refuză să fie un obelisc
şira intimă, curbată.
Sparg coaja pielii mele, arsă,
lipită de-a dreptul pe suflet,
ca să-mi rămână ne-ntoarsă
întâia încercare de umblet.
Sar cojile negre!
Mai mare mă aflu şi nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o boltă de jur împrejur adăugat.
Scot ochi cu priviri nereale
la dreapta, la stânga, în sus şi-n jos,
născând şir de regi-animale,
care ştiu cum se moare frumos.
Întind şi o pană de os irizată
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodată
şi iată-mă, iarăşi, suav,
închis într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
gălbenuş jumătate, pasăre jumătate,
într-un joc cu paşi pe furate.
Ou mare! Silabă răcnită
într-o perpetuă creştere smulsă
fără tavan stalactită
sedusă.
Ouă concentrice, negre, sparte
fiecare pe rând şi în parte.
Pui de pasăre respins de zbor,
străbătând ou după ou,
din miezul pământului până la Alcor,
într-un ritmic, dilatat ecou.
„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,
ochiul din ochi, şi mereu
însuşi pe însuşi se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.
Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfârşit te naşti, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare, –
din coaja vieţii nici unul,
niciodată.

Omul-fantă

Se închină lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Omul-fantă are îndepărtate origini.
El vine din afară:
din afara frunzelor,
din afara luminii protectoare
şi chiar
din afara lui însuşi.

Ia fiinţă venind.
Astfel, el se umple
cu imaginile diforme
atârnând lăţoase de marginile
existenţei,
sau, pur şi simplu,
el adulmecă existenţa
şi ia naştere lăsându-se
devorat de ea.

Nu se ştie cine mănâncă pe cine.
Omul-fantă azvârle mari piramide
de vid
peste mari deşerturi.
El se apropie, se apropie.
Întâlneşte sfera
şi are vederea aerului
şi a simunurilor.

El mănâncă o frunză,
dar o mănâncă pe dinlăuntru.
El este în afară pântec
şi înlăuntru gură cu dinţi.
Nu se ştie cine îl mănâncă pe cine.

Omul-fantă face înconjurul lumii
şi există numai cât să ia cunoştinţă
de existenţă.

Sufletele morţilor
sunt atmosfera terestră.
Respirăm sufletele lor;
sufletele lor îşi înfig câte un deget
adânc în respiraţia noastră.

Omul-fantă moare
ca să ia cunoştinţă de moarte.
El se lasă respirat
şi la rândul lui
respiră
obiectele însufleţite şi neînsufleţite
ca şi cum ar fi aer.

Nu se ştie cine respiră pe cine.
Istoria coagulează în cuvinte solemne;
viitorul ni se înfăţişează sub forma unei
vorbiri
pronunţate de nişte guri
cu mult mai perfecte decât ale noastre.

Pământul lui „a fi”
îşi trage aerul din pământul
lui „a nu fi”.
Nu se ştie cine îl respiră pe cine.

Omul-fantă vine şi vede.
Nu se ştie dacă între ochiul lui
şi ochiul lucrurilor
există vreun spaţiu pentru vedere.

Retina omului-fantă e lipită
de retina lucrurilor.
Se văd împreună, deodată,
unul pe celălalt,
unii pe ceilalţi,
alţii pe ceilalţi,
ceilalţi pe ceilalţi.
Nu se ştie cine îl vede pe cine.

Nu e loc pentru semne,
pentru direcţii.
Totul e lipit de tot.
Omul-fantă vine din afară,
el vine de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo.
Odată venit,
nu se mai ştie cine-a venit
şi cine într-adevăr e de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo
este.

Totul e lipit de tot;
pântecul de pântec,
respiraţia de respiraţie,
retina de retină.

 




LEAVE A COMMENT