Poezii

Zăpada, tinereţea mea, copilărie pală, mută, tu, care eşti lumină, stea ce piere surâzând tăcută cazi lin pe mâinile aceste şi luminează-le mereu, pe tâmple aşterne-te şi peste sprâncene, pe obrazul meu, pe-ntregul trup aşterne-mi, clară, aceste muzicale oşti şi ocoleşte-mi ochii doară, doar ochii – să mă recunoşti…

Tu eşti ca pasărea aceea, care, cândva,-ntr-o zi de vară, când ploaia se lasă din ceruri parcă plutind, atât de rară, zbura de-afară în odaia în care stam şi, fără veste, în timp ce, albăstrie, ploaia se prelingea lin pe ferestre, mi se opri pe umeri, mică, şi mă-ntrebă din ochi: – Tu eşti ? [...]

Nimeni n’avea ceea ce el avea: superba lui trufie şi elefanţii şi labele lor sfărâmând vertebrele acestor Alpi albiţi de spaimă. Călca, de- abia să se audă, peste stânci şi s’auzea în lună, şi nimeni nu mai văzuse trâmbiţele de piatră ondulandă ale acestor fiare. Şi n’au învins.

O crimă s-a produs, mai mică, în noaptea neagră ca un dric: o babă-naltă şi voinică a îngropat, viu, un pisic. Ucis, pisicu-i în grădină şi-n noaptea neagră ploaia-l plouă, iar baba ia din oala plină, mâncând cu mainile-amândouă.

Şi viaţa care merge înainte şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine triumfǎtoare viaţǎ pe ruine, pe oase şi pe pǎrul tǎu de lunǎ, pe ceea ce a fost şi nu e, pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie, pe ceea ce nici nu ştim dacǎ e, pe ceea ce nici nu ştim [...]