Poezii

Când se-nsenina cerul, cu mii de stele-n faţă, Nemărginirea mării în raze se răsfaţă; Iar când îşi pune slava un obrăzar de nori, Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori … Şi lacrimile slăvii, şi fulgerele-i toate Ea le primeşte-n sânu-i ce plânge şi se zbate, …Iubito! Astfel viaţa-mi legată-i de a ta, Din [...]

De pe tavane-ntunecate, Tăcute lacrimi cad mereu, Şi parcă tot sporesc din greu, Din mari izvoare depărtate. Şuviţe tainice de apă Spre peşteri drum de ani străbat – Întruna se preling şi sapă Tavanul şubred şi-nnoptat. Dar după ani de picurare S-au închegat coloane pline: Eterna bolţii lacrimare, În loc s-o surpe, – o susţine. [...]

Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă. De ce ne uiţi? Nu mai trăieşti tu zână?… Temutul Zeus căzu a vremii pradă Şi fulgeru-i se stinse în ţărână; A Venerii făptură de zapadă Încet, încet, s-afundă în ruină… Apună toţi!… Tu, nu lăsa să cadă Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii, De dincolo de [...]

De cum mă simt sub ochii tăi, măreţii, Şi patimi, şi dureri adorm deodată; Ca cel dintîi surîs al dimineţii, Aşa îmi simt fiinţa de curată…, Şi-aud ca-n vis, ca-n leagănul vieţii O muzică ce umple lumea toată: E cîntecul ce-l auzeau odată Pitagora seninul şi poeţii. Deodată-mi spui ceva în stinse şoapte Se umplu [...]

Părâului se tânguieşte-o floare: “Ce blând erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. Plecată peste valurile-ţi line Aveam tăria pururi lângă mine, Iar noaptea-mi coborai şi-o stea pe-aproape. Vorbind mereu de cer, de paradisuri, Îmi strecurai în suflet foc şi visuri Şi mă lăsai cu umede pleoape. Şi mă plecam robită dezmierdării, [...]