Poezii, Rime si Versuri

Balada ucenicului cu ochi albastri

Autor / Poet: Radu Gyr
Comentarii (0) | Adaugata de Adelydda

A plecat peste argilă,

suduind cu foc,

biet olar fără noroc,

o frământă-n silă.

Blidele cu cerbi şi ciute,

cu lăstuni şi flori,

nu mai râd, ca alteori,

prin unghere mute.

Nici vioaiele ulcioare

zvelte-n braţ şi gât,

nu-l mai bucură, oricât

le-ar stropi cu soare.

-Oale triste şi posace,

răsfăţate ieri,

tot ce-am scos din mângâieri

ţăndări azi aş face.

In zadar v-am scris pe feţe

răsărituri dulci,-

nu vă vrea nici târg, nici bâlci,

trista tinereţe.

Mă tot duc cu hârburi goale,

vin tot mai calic,

parc-aş duce-n Carul-Mic,

sus, prin lună, oale.

Supte-s pleoapele nevestii,

plozii supţi şi ei.

Bate jalea prin bordei

ca un vânt prin trestii.

Aşa spune, şi, de-o parte,

oalele tresar,

şi, ca el, şi ele par

necăjite foarte.

-Dragele tătuchii fete,

alt olar străin,

ni s-a pripăşit vecin,

cu urzeli şirete.

Rătăcit de nu ştiu unde,

Spân, limbut şi şchiop,

ne bea soarele din plop,

zările rotunde.

Nu atât din lut cuminte

iscă frumuseţi,

cât momeşte târgoveţi

fermecând cuvinte.

Are şoapte moi ca lâna,

miere din ştiubei,

grai cu salbe şi cercei,

vorba ca fântâna.

Târgu-ntreg îi râde-n cale

meşterului spân.

Numai eu cu voi rămân,

cârd pestriî de oale.

Zice şi, oftând, se pleacă.

Mângâie-o ulcea,

Câte-o oală, ici, colea,

câte-un blid împacă.

Sau le ia de jos, în parte,

pe genunchi niţel,

că-s şi ele, ca şi el,

necăjite foarte.

*

Pe la ceasul serii,

când, gătiţi curat,

vişinii şi merii

ies la porţi în sat,

pe sub legănare

albă de salcâm,

un drumeţ răsare

de pe alt tărâm.

Tânăr ca minunea

crăngii pe zăplaz,

‘nalt cum e minunea

papurii pe iaz.

Ochii, prinşi cu plasa

dintr-un fund de cer,

când sunt ca mătasa,

când de giuvaer.

Vine fără grabă,

doar cu zarea-n sac;

bate la cocioabă

de olar sărac.

-Să nu-mi dai simbrie,

Meştere, nimic;

prispa ta să-mi fie

pat de ucenic.

Iar de-ţi sorbi fiertura

Lângă muc de seu,

cu mireazmă gura

mi-oi clăti şi eu.

-Mergi, măi, linge stele,

biet încalţă-zări,

să frămânţi ulcele

altor depărtări.

Cruce fă-ţi şi du-te,

ucenic pribeag,

dintre hârburi slute

şi noroc beteag.

Nici un blid de bozii

n-am la cină-acum.

Străvezii mi-s plozii

şi muierea fum.

Ochii, prinşi cu plasa

dintr-un fund de cer,

când sunt ca mătasa,

când de giuvaer.

-Ba aici mi-e locul,

meştere amar.

Ţi-a fugit norocul

la un alt olar.

Iarăşi o să vină

de-om trudi în doi

oale de lumină

şi ulcele noi.

Ochii lui, obrazul

mai senin i-l fac,

că topesc necazul

de olar sărac.

-Scoate-ţi, ucenice,

cuşmă şi opinci.

Patru guri calice

vom spori la cinci.

Tinda, pat să-ţi fie,

luna, strai de in,

stelele simbrie,

soarele, tain.

Râde ucenicul.

Ochii-adânci şi buni

parcă-s borangicul

serii cu lăstuni.

Şi-atât cer închide

fundul lor de lac,

că surâd şi blide

şi olar sărac.

*

De sub mâna ce-l supune,

tânăr şi zburdând,

lutul prinde chip plăpând,

dulce goliciune.

Şi cum iese din plămadă

trupul fără strai,

parcă gângureşte grai,

parcă vrea să vadă.

Sus, pe cântecul tulpinii,

roata joacă şi

născoceşte gingăşii,

rotunjimi şi linii.

Printre noi făpturi de oale

răsărind, zvâcnesc

ba un umăr fecioresc,

ba o coapsă moale.

Ba pe-un fraged şold subţire,

toarta de ulcior

galeş cade şi uşor

ca un braţ de mire.

Colo, ca un sân de fată,

pâlpâie-o ulcea.

Un obraz de blid spre ea

cu sfială cată.

Dincolo, o lună plină

a căzut din cer

sau o strachină-n ungher

picură lumină ?

Harnic ucenic se pleacă

smălţuind mereu.

În spărturi de curcubeu

huma o îmbracă.

Dacă mâinile-o răsfaţă

şi-o desmiardă lung,

ochii lui parc-o străpung,

vrând să-i deie viaţă.

Ies familii de argilă

de sub mâna lui:

oale mari şi mici cu pui,

blide cu prăsilă.

Freamătă de ele, cântă

Tindă şi cerdac.

Cântă şi olar sărac

şi bojdeuca sfântă.

-Mi-ai făcut aici, băiete,

cântec din bordei,

zâmbet, fiece crâmpei,

fiece scaiete.

Tu dai duhul tău ţărânii,

inimă îi dai;

porţi şi-n ochi un colţ de rai

şi-n minunea mâinii.

Tot nu vrei să-mi spui de unde

vii şi cine eşti ?

Ucenic cu ochi cereşti,

taina ta ce-ascunde ?

El zâmbeşte şi frământă

sau, pe lutul scris

smălţuieşte cerbi de vis

şi cocioaba cântă.

-Mi-ai sfinţit şi prag şi oale,

ucenic senin.

Prour, la fereşti mi-anin

Zâmbetele tale.

Soare-s genele muierii,

Târgul larg şi bun,

iar tu râzi, cum râde-n prun

creanga primăverii.

Tot nu vrei să-mi spui de unde

vii şi cine eşti ?

Ucenic cu ochi cereşti,

taina ta ce-ascunde ?

El surâde şi frământă.

Oalele cu pui

gânguresc în jurul lui

şi bordeiul cântă.

*

Cine-mi lunecă pieziş

la uluci iscoadă ?

Cine-şi face din frunziş

pândă şi broboadă ?

Cine din salcâmi în duzi

şerpuie subţire,

că nici boare nu-l auzi,

nici nu-l simţi foşnire ?

Spân limbut sub crengi în pârg

umbra şi-o desprinde,

ros de ciudă că la târg

oale nu mai vinde.

Pe furiş, cu pasul rar

şi cu umblet moale,

dă colibei de olar

tâlhăreşti târcoale.

Şi pe prispă de bordei

oare ce-mi zăreşte ?

Oale scrise cu scântei

Râd copilăreşte.

Blide noi la soare-şi scot

rumena lor faţă,

adunând văzduhul tot

într-un ciob de viaţă.

Şi-n mijlocul lor, din plin

frământând plămada,

tânăr ucenic senin

alb cum e zăpada.

Ochii par din cer culeşi,

taine fără nume;

zâmbetul, ca un cireş,

i-a-nflorit în lume.

Licăre sub mâna lui

lutul când l-atinge.

Fulger care e şi nu-i

fruntea i-o încinge.

Şi tot trupul, scufundat

trudei ce-l îndoaie,

parcă scapără ciudat,

când îi când, prin straie.

Verzi sunt buzele de spân,

limba şi mai verde;

cu năpârci în gând păgân

printre crengi se pierde.

Iar în zori, când ori ce stea

fuge sus în slavă,

spânul şchiop cu limba rea

duce-n târg otravă.

-Strâmbi am fost, smintiţi am fost,

crunt păcat ne-apasă:

dracul are adăpost

la olar în casă.

Ucenicul nepătruns

ce, râzând, ne-nşală,

fumegă miros ascuns

de pucioasă goală.

L-am pândit printre uluci,

l-am văzut cum scoate,

din dogori şi din năluci,

oale blestemate.

Ce stârneşte din vâltori

mâna fumegândă

cară târgului în zori,

spurcăciuni să vândă.

Vorbele de spân semeţ

zumzăie ca stupii,

prind spinare de mistreţ,

se zbârlesc ca lupii.

-Nu-i sfielnic ucenic

cel răsfiert în smoală;

iadul joacă din buric,

pus în orice oală.

Ţipă-n blide goliciuni

vii de paparude,

ard şi zbârnâie tăuni

în ulcele crude.

Fie blid, fie ulcior,

pângărind, ne-ntină

pâinea sfântului cuptor,

sfântul vin la cină.

Toate parcă-s în răspăr,

numai iadu-n toi e.

S-a legat cu dracul văr

târgul, fără voie.

Vorbele -zăvozi de fier-

scapă din belciuge.

De la vameş la dulgher,

geme târgul, muge.

Vuietul, sculat întreg,

pleacă de la vetre.

Mâinile păduri culeg,

cară munţi de pietre.

Fierb ţn poartă de olar

gloatele năuce.

Ochi senini în prag răsar,

raiul lor străluce.

Creşte negrul vălmăşag,

urlă târgoveţii.

Bunul ucenic din prag

luminează vieţii.

Ţăndări oalele se fac,

blidele fărâme;

zări şi tindă şi cerdac

stau să se dărâme.

Pietre vin în joc turbat,

Grindină nebună,

peste tânăr trup se-abat ;

peste blide tună.

Tună pietre, fierb furtuni,

se-ntărâtă gloate.

Mai albaştri, ochii buni

luminează toate.

Sângeră, sub izbituri,

oalele schiloade.

In genunchi, peste spărturi,

umbra albă cade.

Geme câte-un hârb mai mic,

plouă bolovanii.

Ochi senini de ucenic

luminează stranii.

Mor ulcioare de pământ,

zuruie ulcele.

Ucenic cu trupul frânt

arde peste ele.

Şi cum sta-n genunchi, pe prag,

cioburilor pază,

câte răni de hârb beteag,

toate scânteiază.

Bolovanii vin duium,

târgul creşte-n poartă.

Ochii mari surâd şi-acum,

ochii limpezi iartă.

Alte ţăndări se-nroşesc,

iar din luturi sparte

frunţi, obraji şi ochi zâmbesc,

luminând prin moarte.

*

Melcii stelelor scot coarne,

forfotind prin foi.

Cărăbuşi de aur, goi,

cad prin crini cu goarne.

Vraiştea de sus e toată

freamăt, zumzet, zvon;

la fereşti fără oblon

tainele se-arată.

Ca o pară-n cer se coace

veacul necules.

Ies minunile, cum ies

puii din găoace.

Noaptea-i grea de must, şi luna

dă şi ea în copt.

N-a dormit de nopţi vreo opt

meşterul nici una.

Somnu-abia acum prăvale

în adânci fântâni

tâmpla ce-a căzut pe mâni,

omul beat de jale.

Frânt pe scaun, lângă roată,

noaptea-l suge-n gol.

Plânsul tot îi dă ocol,

luna, câteodată.

Pe tulpină, roata moartă

n-a mai pus zvâcniri

rotunjimilor subţiri

de ulcior cu toartă.

N-a mai pus nici şold molatic,

nici grumaz sfios

lutului zvârlit pe jos,

crâncen şi sălbatic.

Blide surde, oale ciunge,

hârburi şchioape zac

moarte-ntr-un ungher sărac,

unde stea n-ajunge.

Şi, deodată, zidul pleacă,

lunecând-napoi.

Cu mireasmă de trifoi

luna toate-îneacă.

Dau navală-n casă nucii,

teii buzna dau.

Unde-a fost perete, stau

‘nalte trepte lucii.

Şi pe trepte lin coboară

şovăielnic pas;

ucenic cu chipul tras

intră în cămară.

Parcă luna îl aduce,

razele l-aduc.

Vin grădinile buluc

cu tămâie dulce.

Fruntea-i picură broboane

roşii de măceş,

ochii par din cer culeşi,

faţa, din icoane.

Uneori roşesc o pată

stropii pe podea,

dar el râde, cum râdea

lumii, altă dată.

Razele vorbesc în şoaptă,

cu polen pe guri.

In ungherul cu spărturi

foşnet se deşteaptă.

Cioburi pline de sfială

ies din morţi adânci:

în genunchi, în cârji, pe brânci,

orice hârb se scoală.

Oale ciunge, blide surde,

ţăndări fel şi fel

merg de-a buşilea spre el,

gata iar să zburde.

Din surâsul lui adie

duh de busuioc:

toate stau, când stă pe loc,

merge, toate-nvie.

Singur meşterul suspină,

dus în vis, afund.

Până-n noaptea lui pătrund

ochii de lumină.

Mâini subţiri se lasă bune

peste somnul greu ;

ochii mari surâd mereu,

glasul dulce spune:

-Meştere cu lungi suspine

ce-ndoieli te storc ?

Vezi, din alte lumi mă-ntorc

ucenic la tine.

Vin aşa cum mă ţii minte,

ca în ceasul când

pietrele loveau, pe rând,

trupul meu fierbinte.

Coasta mea şi-acum dogoare,

dar zâmbesc şi cânt.

M-am întors ca să-ţi frământ

alte noi ulcioare.

Nu fi trist că sânger încă.

Noaptea am să-ngrop

în argilă câte-un strop

şi-n tăcere-adâncă.

Ziua, târgul m-ar ucide,

se răscoală-ntreg,

dacă vede că mă-ncheg

în pământ de blide.

El nu-mi iartă orice feric

din surâs ceresc.

E mai bine să-mblânzesc

lutul pe-ntuneric.

Bunul ucenic cuvântă.

Ia, domol, de jos,

lut zbârlit şi somnoros

şi-ndelung frământă.

Când cu mâna îl înfrânge,

când pe roată, sus.

Rar, în negrul trup supus

cade-un strop de sânge.

Tac străfundurile lumii,

un cuvânt nu zic.

Numai blândul ucenic

Dă cutremur humii.

Plămădeşte noaptea-ntreagă

oale, blide, căni.

Picurii neînchisei răni

zâmbete se-ncheagă.

Şi cocioaba iar se-ncarcă

cu făpturi zglobii,

ca albaştrii ochi de vii,

de senine parcă.

Chiar şi meşterul ce doarme

râde-n somn stingher,

în bordeiul plin de cer

şi gingaşe larme.

Zorii fâlfâie prin casă.

Mâini subţiri tresar

şi pe frunte de olar

ca un mir se lasă :

-Scoală, meştere, şi ia-le.

Arde-le-n cuptor,

mergi şi fecioria lor

du-o lumii tale.

Lasă târgul tău să creadă

singur că le faci.

Lumii, dacî vrei s-o-mpaci,

dă-i mormânt să vadă.

Să nu-i spui că vin pe lună,

nici ce-ascund în lut.

Las-o pe mormântul mut,

mărăcini să-mi pună.

Nopţi la rând ţi-oi fi de-acuma

tainic ucenic.

Paşii par de borangic,

faţa lui, ca spuma.

Înc-odată, prin odaie,

ochii zări trimet.

Paşii urcă-ncet, încet,

trepte de văpaie.

Peste oale, căni şi blide

scări de foc se-nchid.

Unde trepte-au fost, stă zid,

iarăşi vechiul zid e.

Zorii zboară şi se joacă

gureşi porumbei.

Apoi meşter şi bordei

în mărgean îmbracă.

Şi, deodată, fiecare

oală de pământ,

lăcrimând de duhul sfânt,

sângeră de soare.




LEAVE A COMMENT