Muntele şi-acum ascunde
Între nouri fruntea lui;
Trăsnet când prin stânci pătrunde
Dintre stânci şi-acum răspunde
Vulturu-ngrijat de pui.
Fiarele şi-acum îşi cată
Sus prin codri adăpost,
Turme când pe culmi s-arată
Însă vârfu-i niciodată
N-o să fie cum a fost!
Că pe culmi atunci, pe creste,
Uriaşi trăiau cumpliţi,
Cu copii şi cu neveste.
Noi ştim numai din poveste,
Că-s acum de mult pieriţi.
Ici, pe-un munte, câte unul,
Altu colo-n pisc era;
Când vorbea, urla ca tunul;
Când fugea pe culmi nebunul,
Sub el locul tremura.
Noi le ştim, românii, toate,
Că trăiam şi-atunci pe-aici.
N-aveam grija lor, nepoate:
Le păream prin vale poate
Nişte biete de furnici.
Şi trecură vremi, trecură,
Uriaşii puţintei
Tot mai repede scăzură.
Cei din urmă cari văzură
Sfântul cer, îi ştim pe trei.
Un flăcău şi două fete;
Nimeni altu-n lung şi-n lat.
Ele-umblau nemângăiete
Şi-ntre ele-o ceartă dete,
Cui să-i fie el bărbat?
Preţul fu, ca-n vremi trecute,
O cetate-n munţi la nori:
Care-o va clădi mai iute.
Deci clădiră pe-ntrecute
Mânioasele surori.
Dar în dimineaţa-n care
Cea mai tânără-şi avea
Gata turnul ei cel mare,
Ceealaltă-n supărare,
De pe-alt munte cum privea,
Fier de plug luând în mână,
Azvârli spre turn cu el,
Şi-a izbit aşa păgână
Zidul cel de-o săptămână.
Retezându-l aşa fel,
Că şi culme şi cetate,
Cu flăcău şi fată-n zbor,
Toate fost-au spulberate
Şi prin văi întunecate
S-a nălţat mormanul lor.
Ea, cea singură-n viaţă,
Hohotind porni acu
Şi-a pierit pe culmi prin ceaţă
Dintr-această dimineaţă
N-o ştim ce se mai făcu.
Noi, românii, ştim aceste,
Că pe-aici ne-avurăm rost
Când trăiau capcâni pe creste:
Multe ştim, că multă este
Vremea de când ştim ce-a fost.
Vezi pe-un deal acolo satul?
Dealu-ntreg e un mormânt:
Piscul ras din Rătezatul.
Moarta fată şi-ngropatul
Uriaş acolo sânt!