Oştirile lui Alah ~ George Coşbuc

Noaptea care-ncheie anul
Noaptea sfântă,
Când cetindu-şi El-Coranul
Trist mahomedanii cântă
Pe răpuşii prin bătăi
Noaptea asta ştie spune
De-o minune
La Călugăreni prin văi,

Când e-n jumătate ruptă
Noaptea-n cale,
Pe uitatul câmp de luptă
Se porneşte-un glas de jale
Şi-apoi multe, şi-mprejur
Din păduri răsar o mie,
Din câmpie
Plânge-un nesfârşit murmur.

Şi murmurul creşte-ntruna
Şi deodată,
Urlă-n zare ca furtuna,
Şi prin zarea spintecată
De blesteme şi de vânt
Ies spahii în şiruri dese,
Grabnic iese
Oastea-ntreagă din pământ.

Căci acum, prin lumea lată,
Ies să jure
Toţi cari au pierit vrodată
Pe câmpiile ghiaure,
Şi-aşteptând un semn ceresc
Stau gătiţi, potop să plece
Şi să-nece
Tot pământul creştinesc.

Ei, cu genele-amorţite,
Nalţă mâna,
Iar din bărbile-ncâlcite
Iuţi îşi scutură ţărâna
Şi pe cai sărind grăbiţi,
Învârtesc duşmanii crucii
Săbii lucii,
De năvală stând gătiţi.

Furnicând din mii de locuri,
Plini de ură;
Cu blesteme şi batjocuri,
Strigă toţi ca dintr-o gură
Sfântul nume-al lui Isus,
Şi turbate şi-ndrăzneţe
Mii de feţe,
Alergând, privesc în sus.

Iar acum, fiind o gloată,
Numai una,
Osie-ntr-această roată
Se ridică Semiluna,
De pe steagul care-n vânt
Geme-o plângere-ntreruptă
Şi se luptă;
Iar ce geme e cuvânt.

Şi-i a lui Alah cuvântul,
Sfânt şi mare!
Şi tăcută ca mormântul
Şi-mpietrit-acolo-n zare
Oastea-ntreagă stă pe loc.
Codri, dealuri, râu şi luncă
Toate-aruncă
Ochii-n sus, spre-un semn de foc.

Mii de guri atunci în vaier
Umplu cerul:
Crucea e, o cruce-n aer!
Turcii toţi, zvârlindu-şi fierul,
Iuţi se-ntorc ca-ntorşi de vânt;
Noaptea râde luminată
Şi deodată
Intră totul în pământ.

(No Ratings Yet)

Loading...