Pierde-vară ~ George Coşbuc

Frunziş al pădurii bătrâne,
Doineşti, o tovarăşe-al meu!
Doineşte şi vântul prin grâne,
Iar apa-n izvoare murmură
Şi spune tot, tot spune din gură,
Tot spune mereu.

Sub paltin aici e răcoare,
Ies umbre pe dealuri şi pier,
Născute din dungi plutitoare
De nori ce-n grăbire s-adună
Pe munţi, aurită cunună
La margini de cer.

Mă uit la vulturul din zare
Cum zboară puternic şi lin,
Acum e cât corbul de mare,
Cât pumnul abia, cât albina,
Şi-n urmă-l înghite lumina
Din largul senin.

S-aude pe coasă cum sună
Ciocanul; pe margini de râu
Poporul de pasări s-adună.
E cântec de luncă, pe creste;
Flăcăi ce cosesc, şi neveste
Prin lanuri de grâu.

Iar norii-şi tot schimbă făptura,
Se zbuciumă-ntr-înşii-arătări –
Îşi cască balaurii gura;
Văd cuiburi de pajuri măiestre,
Şi roibii cei fără căpestre
Din smârcuri de mări.

Prin mare trec zmeii cu-notul;
Şi, iată-l, târând un copac
Piticul cu barba cât cotul,
Ies scroafele-mării cu puii,
Şi sparge-nchisorile Gruii
Bâtrânul Novac.

Văd Lupul din basme, cu laba;
Zmeoaice, şi codu ce-l rod.
Pe Greul-pământului baba
Cu vraje-l ucide-ntr-o luncă,
Şi uite, Cal-galben s-aruncă,
Iar zmeu-i sub pod.

Frumoasă-mi răsare-o Ileană,
Şi cântă-n cosiţa ei flori.
Văd zânele goale-n poiană,
Scăldându-se-ascunse-n pădure,
Când vine-un voinic să le fure
Cămăşile-n zori …

Dar iată-l cu galbene plete,
Frumos, să-l ucidă de drag
La sân îndrăgitele fete –
Copilul, născut, al tăcerii,
Ce-ţi vine prin liniştea serii
Şi-ţi şade pe prag.

Prin iarba-nspicată el vine
Ieşit de sub mucede stânci;
Tiptil se strecoară spre mine
Şi capul din iarbă şi-l scoate,
Dar iute s-azvârle pe coate
Şi-aşteaptă pe brânci.

Soseşte, s-apleacă de-aproape,
Iar frunţile noastre s-ating;
O pânză eu simt pe pleoape,
Părând d-un păianjen ţesută.
Şi-n urmă pe ochi mă sărută,
Iar ochii-mi se sting.

Mi-e teamă să-l sperii; şi-alene,
Vrând ochii de vrajă să-i scap,
Mă-ncerc să duc mâna spre gene.
El simte, ştrengarul, se-ntinde
Şi mâna cu zâmbet mi-o prinde,
Mi-o pune sub cap.

Şi-n palme-ascunzând obrăjiorii
Se pierde prin naltul porumb –
S-amestecă dealul şi norii
Şi-n noapte pământul se-ncheagă:
Simt, parcă, topindu-se-ntreagă,
Făptura-mi de plumb.

Iar vântul doineşte prin grâne;
Doineşte tovarăsul meu,
Frunzişul pădurii bătrâne,
Iar apa din vale murmură
Şi spune, tot spune din gură,
Tot spune mereu.

(No Ratings Yet)

Loading...