Prin Mehadia ~ George Coşbuc

Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.
Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte
Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;
Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.

Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii
Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii
Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat.
Uneori izbea copita calului descălecat
Pietrele ,-ngrozind tăcerea câtă mă-nsoţea pe cale.
Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale
Vântul zbuciuma frunzişul şi prin stânci la cotituri,
Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte,
Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,
Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum
Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!
Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,
Sufletu-mi simţii deodată liber de uimire plin:
Încetase-acum şi vântul, cerul scapără senin.
Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna
Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa
Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând.

Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,
Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,
Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate,
Iată, dealuri pe-unde via îşi întinde viţa ei.
Rîul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei
Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-şi locul.

Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul
Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit
De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,
Tulnicul cel trist la cântec şi cu întorsături duioase,
Şi cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?
Prin atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.
Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

“Colo-n vale la fântână
Două fete spală lână.”

(No Ratings Yet)

Loading...