Prin selbea-ntunecoasă ~ Alexandru Macedonski

Îmi place, către seară, prin selbea-ntunecoasă,
Să şed lângă un arbor, să cânt şi să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ş-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori şi iarbă se scurge-ncetişor;
Să văd razele lunii plăcute, ş-argentine,
Venind să se reflecte în micul râuşor;

Să-mi văd deasupra frunţii plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Şi-n juru-mi umbra nopţii aşa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândeşte tăcere şi mister.

Atuncea cât îmi place să-mi uit d-această viaţă!
Chiar rătăcind prin selbe să-mi uit că eu respir!
Iar numai câteodată din creieri-mi pe faţă
Să se reflecte încă vrun dulce suvenir!

Şi astfel să trec noaptea prin selbea-ntunecoasă,
Nutrindu-mă cu aerul îmbălsămit de flori,
Să-mi uit prezenta viaţă, atât de dureroasă,
Căci eu o voi relua-o în revărsat de zori!

(No Ratings Yet)

Loading...