La harpă ~ Alexandru Macedonski

I

Precum în gol un sunet nu dă nici o vibrare,
Astfel şi de pe harpă zburând a mea cântare
Nu poate-n acest secol să afle un ecou;
Dar tu, de tainici versuri, o! harpă dezmierdată,
Urmează-ţi al tău cântec, căci dânsul în veci cată
A fi pentru alţi secoli melodios şi nou!

II

Şoptească vântu-n frunze c-ajunge pentru tine,
Agaţe-se iedera de ziduri în ruine,
Murmure valul mării c-un zgomotos tumult,
Sau tremure pe crinuri mărgăritari de rouă
Şi trestia plăpândă mlădie-se în două,…
Tovarăşă iubită, ce trebuie mai mult?

III

A dimineţii rază cu florile-i de aur
Nu preţuieşte oare mai mult ca un tezaur?
Şi vântul cel de seară cu freamătul său lin
Nu este armonia din cornul nemuririi,
Ce vine să vibreze ca vocea fericirii
Oprind pe buze-un geamăt şi-n suflet un suspin?

IV

A! Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite,
De epoce perverse, de suflete-njosite,
De secolii în cari ne naştem şi trăim!
Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină,
Cu sufletele suntem în raze şi lumină
Şi ne începem viaţa atuncea când murim!

V

Să fie pe cer soare, ori trăsnet şi furtună,
Şi-n ziua cea mai sumbră şi-n noaptea fără lună
Alunecă pe harpe suflări dumnezeieşti,
Tresare-n valuri marea şi vântul le îngână
Şi scuturând de pe-aripi a traiului ţărână
Călcăm peste oricare necazuri pământeşti.

VI

Aţi auzit vreodată şoptind printre ruine
Acele voci multiple ce nasc de taină pline
Ciocnindu-se de bolta arcadelor sonori,
Aci tihnite-ntocmai ca unda liniştită,
Ş-aci răzbumbătoare ca marea înăsprită
Izbindu-se-n mânie, cu creştetul, de nori?

VII

C-acele voci multiple sunt coarde inspirate
Ce fac ca să tresară la tonuri cadenţate
Chiar firele de iarbă din văile adânci!…
Accente, cari noaptea, trecând ca o suflare
Produc acel lung freamăt vuind din depărtare
Prin scorburile sumbre căscate printre stânci!

VIII

O! Sunete sublime, pătrundeţi pân’ la mine,
Şoptiţi-mi fericirea din zilele senine,
Să renflorească încă juneţea-mi apunând;…
Şi azi sunt flori pe ramuri şi-n ceruri mai e soare,
Cascade-armonioase şi dulci privighetoare
Şi tei care se scutur-în vânturi tremurând!

IX

Şi astăzi mai sunt fluturi cu aripi luminoase
Scăldate-n praf de aur şi-n pietre preţioase,
Ce dau ocol luminii din lampe de cristal;
Şi astăzi cerul varsă pe frunzele pălite
Dulci picături de rouă în soare poleite
Când ziua îşi deşiră colanu-i de opal!

X

Văzut-aţi către seară o tainică fântână
Atuncea pe când ziua cu noaptea se îngână,
Pe când, molatic, doarme pârâu-ntr-al său val,
Încât de-abia se-aude un lin susur de apă
Şi zgomotul ce naşte din picături ce scapă
Întocmai ca atâtea mărgele care cad?

XI

Asemenea şi viaţa, trecând se scurge-ntruna,
Şi zilele frumoase cad una câte una
Într-al eternităţii abis neţărmurit;
Colanul poeziei tot astfel se deşiră,
Poetul naşte, cântă, iubeşte, se inspiră,
Şi harpa coronează mormântu-i înnegrit!

XII

Răsună a mea harpă să zbor în alte sfere,
Să las departe-n urmă plăcerile-efemere,
Să mă ridic deasupra acelor nori de-atlaz,
Să merg până-n eterul cu lacrime din stele,
Şi să-ntâlnesc în cale-mi cometele rebele,
Iar raze purpuroase să-mi puie pe obraz!

XIII

Nou înger, de-ai vrea aripi să-mi dai, — eu aş străbate
Cu tine împreună mai sus d-Eternitate!
Aş înhăma la caru-mi planetele pe rând,
Mi-aş râde şi de oameni şi de dumnezeire,
Aş fi mai rău ca Iadul, mai bun ca o zâmbire,
Ş-aş face-o lume nouă din tainicul meu gând!

(No Ratings Yet)

Loading...