Cele două căpăţâni goale ~ Andrei Muresanu

La săparea unei groape,
Un cap mort desfiinţat,
Văzând lângă sine-aproape
Alt cap gol alăturat,
„Cine e, care-ndrăzneşte,
Îi strigă c-un glas de domn,
De mine de se lipeşte,
Turburându-mă din somn?”

„Eu, zice-acea căpăţână,
Am fost numai matelot;
Pâne neagră şi puţină,
Apă, din bălţi, a fost tot
Cu ce-am trăit în vieaţă;
Desculţ, trenţos, urgisit,
Dusei cărarea-mi cu greaţă;
Acum moartea, ce-am dorit
M-aşeză în libertate,
Care-n lume n-am aflat,
Scuturând jugu-mi din spate,
Ce atâta l-am purtat.”

„Om de rând dă-te-ntr-o parte!
Strigă capu-nfumurat,
Tu eşti prost, tu nu ştii carte,
Genu-ţi apus, blăstămat!
Alt soi sunt eu, nu ca tine:
Sunt boier, cu prinţi rudit,
Iată-aici pe piept la mine
Orduri, stele, sunt mărit!
Eu mă plimb tot în caleşte,
Aur, scule, am prisos,
Vinu-mi în buţi mucezeşte,
Ah, să-ţi spui, n-ai vreun folos!”

„Eu sunt! Am! Ce nebunie!
Am fost, avui, vrei să zici,
O-ntoarse cel din sclavie;
Căci nimic nu văd aici,
Nu văd orduri, nice stele,
Mărturii rangului tău,
Aur, vin şi caleşti grele
Au rămas la locul său;
Ce-ai avut în stăpânire
Ai lăsat pe lume tot,
Să-ţi ajute-aici, nu pot;
Acolo-a fost osebire,
Aici avem o mărire,
Capul de prinţ domnitor
E ca şi cel de păstor,
Dat la viermi prin putrezire.”

Pe boier şi pe ţăran,
Pe păgân şi pe creştin,
Pe amic şi pe duşman,
Moartea-i cuprinde-ntr-un sân.

(No Ratings Yet)

Loading...