Mãrşãluim… Prin noaptea cu tãişuri,
strivim nãmolul, blestemãm, scrâşnim.
Cãlcãm mocirle, sfâşiem hãţişuri,
mãrşãluim, mãrşãluim…
Mãrşãluim. Cresc aburi de sudoare
din oameni, din cãruţe şi din cai.
A vizuinã mirosim şi-a fiare,
şi-n gurã gust simţim, de mucegai.
Bocancii sparţi înfig amare ţinte
în glod, în smârc, în morlii-ascunşi sub lut
şi-n tot ce-a mai rãmas din noi fierbinte:
în lacrimi, în surâsuri, în sãrut.
Mãrşãluim. Din noaptea clãtinatã,
ciobitã, luna, cum luceşte-acum,
e-o cascã de metal însângeratã
pe vârful unei cruci de fum…
(Petrovcka, Septembrie, 1941)