Doi voinici ~ Stefan Octavian Iosif

Turci, tătari, război şi ciumă
Bântuie în ţara toată,
E o vreme blestemată.
Trece un voinic călare,
Înnoptat pe drumul mare…

Morţi de spaimă, arşi de sete,
Zboară cal şi luptător.
Puţurile-s otrăvite,
Peste ţarini pustiite
Păsări mari de pradă, cete,
Trec şi ţipă speriete
Şi s-abat departe-n zbor…

Munţii se scufundă-n zare,
Drumul nu se mai zăreşte…
Calul, pas cu pas, slăbeşte,
Pas cu pas se poticneşte
Şi tresare.
Iar singurătatea creşte,
Tot mai înspăimântătoare.

Ah, şi-n liniştea de moarte
Se aude-un glas, pierdut,
Parcă vine de departe…
Cine ar putea să fie
La o vreme-aşa târzie?
Poate i s-o fi părut…
Stă, ascultă, vrea să vază…
Calul sforăie… o groază
Fără margini încleştează
Pe voinic…

Nu mai vrea acum să ştie
Nici de drum, nici de nimic…
Aiurit, întoarce calul,
Scapără scântei şi sar
Sub copite…

Peste râpe şi ponoare,
Cal şi călăreţ dispar…
Neagra zare
Îi înghite…
Glasul însă creşte, rar,
Se aude tot mai bine…
Vine…

— Aolică, ce păcate!
Turci au dat, tătari au dat,
S-au închis crâşmele-n sat;
S-au închis crâşmele toate,
Şi eu tot m-am îmbătat!
Nici de turc, nici de tătar
N-am avut şi n-am habar!

E un biet creştin cuminte,
A băut,
A petrecut
Şi tot cântă înainte:

— Aolică, ce păcat!
Turci au dat…
Şi se pierde-n depărtări,
Încurcând două cărări…

(No Ratings Yet)

Loading...