Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd şi-a deschis pupila ei bălaie.
Lanterna magică, privind pieziş,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste –
Şi glasuri de copii în luminiş
De râs curat, ţâşniră fără veste.
Acolo unde-a fost doar scrumul şters,
Răsare-o lume veche şi ciudată.
Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.
Spre casa albă şi cu nalbă-n prag
În care o aşteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.
Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie…
Prin vremi Scufiţa Roşie-a plecat
Şi lupul sur mai stă pe cărăruie.
(„Casa amintirii”, 1906-1910)