Corbul şi vulpea de Ion Heliade Radulescu

Corbul sta pe loc tot corb
(Precum orbul e tot orb
Şi ciocoiul e tot ciocoi
Cât sa-l cânţi cu usturoi),
Nicidecum nu mai albise,
Nici acvilă devenise
Precum vulpea-i promisese
Pe când caşul îi ştersese.

Ca un corb, dar, mai aflase,
De pe unde tot umblase,
Un codroi de caşcaval;
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac şi mi se puse
Ca un bun industrial.

Vulpea, tot ca jupâneasă
Ce cam rar o dă p-acasă,
Iar ieşise la primblare;
Şi bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:

“Jupân corb?… o! plecăciune!…
O, Doamne! ce frumuseţe!
Ce pasăre! ce minune!
Ce splendoare! ce mândreţe!
Dar unde-i guriţa lui?
Cui s-o ceri şi cui să spui?
De l-aş auzi o dată
N-aş da-o pe lumea toată.”

Cerbul toate le-auzea,
Se făcea că nu simţea:
Îşi căta de cina sa,
Caşcavalul îşi mânca.

“Doamne corb! o rugăciune!
Excelenţă!… plecăciune!…
Alteţea domniei-tale
Trece peste-un deal ş-o vale,
Încât vestea ţi s-a dus.”

Corbul nici că asculta,
Peste câmpuri se uita
Şi de cină îşi căta,
Şi făcea un chef nespus.

“Graţioasă maiestate!
Strălucite, preanălţate,
O, ce mare împărat!…
Dar e mut… ah, ce păcat!”
Corbul, însă, tot tăcu
Până cina îşi făcu;
După ce o termină
Şi bine se ospătă,
Către vulpe s-adresă
Şi aşa îi cuvântă:

“Hei! a fost pe când a fost,
Pe când era tata prost,
Că vulpea c-o zicătură
Îi ştergea caşul din gură;
Dar acum e altcevaş,
Gura nu mai pui pe caş.
Hei, vulpoi de năciunal,
N-a fost bun ăst caşcaval?”

Dacă ştii că de demult
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc,
Să-ţi spun şi eu una lată:
Că cei ce-au minţit o dată
Anevoie mai trăiesc.

(1860)