Linişte ~ Dimitrie Anghel

Cît de sfioasă creşte noaptea, pălind încet din scară-n scară
Şi cîtă linişte se lasă; pe cer grămezile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă şi scînteie ca un ban nou într-o comoară.

Lîngă habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, cînd îşi reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurînd se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare.

Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopţile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de orişice ispită,
Iar eu, păşindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Cîmpiilor Elizeene.

În slavă braţele-amîndouă le-nalţi atunci, şi-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pămîntul şi-i mulţumesc, simţind în mine
Nădejdea tinereţii mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde şi scînteie ca un an nou într-o comoară.

(No Ratings Yet)

Loading...