Visul sepiei ~ Dimitrie Anghel

Sunt singură, şi casa o am pe-un vîrf de stîncă
Şi ca să-mi uit urîtul visez lîngă ferestre…
Ce mici şi ce sărace-s splendorile terestre
Pe lîng-acele-ascunse în marea mea adîncă.

Semiramida însăşi, de-ar fi putut să ştie
Ce mîndră e o lume de alge plutitoare,
Şi-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Şi-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăţie.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunţii, şi c-un surîs pe buze
Ar fi zvîrlit-o-n valuri, ca să-şi aleagă una
Urzită-n curcubeie de mîndrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie şi s-o plimbe, cînd noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, şi să-şi joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Şi-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Şi stelele de mare, şi mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape şi-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mîndre serbări veneţiane.

Iar eu aş fi urmat-o în calea-i triumfală,
Şi-n loc să stau ca astăzi visînd lîngă ferestre,
Ca să rămîie pildă micimilor terestre,
I-aş fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.

(No Ratings Yet)

Loading...