Gîndurile unui mort ~ Lucian Blaga

De mînă-aş prinde timpul ca să pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pămînt?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu inimă eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
sau poate veacuri?

Un stînjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mîna şi le-aş strînge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pămîntul poate nu mai are flori.

Gîndul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?

Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute de mii de ani?
Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,
sau poate pe pămînt e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormînt
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

(No Ratings Yet)

Loading...