Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze: în cimitirul unde
cîteodată dragostea însoreşte
albele pietre.
Calm se-ndrumă spre cumpănire totul.
Zi şi noapte trag înjugate vremii,
amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă
paşi deopotrivă.
Se măsoară, se cîntăreşte rodul
de argilă, visul şi umbra verii,
şi povara ce-i amintirea pentru
orice făptură.
Dacă din poveşti adevăr rămîne
că trăim prin imponderabil cei vii,
poate să mai umble cuvînt că trupul
este-o povară?
Greu e numai sufletul, nu ţărîna.
Căci, cenuşa noastră, iubito, poate
fi pe talgere cîntărită cu vreo
cîteva roze.