Existenţă, tu ~ Nichita Stănescu

Existenţă, tu, care-mi dai numai iluzia
că mă repet căzînd cu tîmpla peste plite
încinse pînă la alb cînd toamna
aleargă cu ochii scoşi din orbite.

Frig nu-mi e decît la cuvinte,
trupul l-aş fi vrut un chivot
lăsat în păstrare de mai dinainte
de alţii cu înfăţişarea lui cu tot.

El nu e nici măcar aşa,
ci ca un cîine zădărit să latre
îşi zbate sinele în sine,
în lucruri pîn’la jumătate.

Şi în cuvinte pîn’la sfert
şi-n necuvinte nici atîta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viaţa mea în lucruri, sluta.

Şi dat mă dau şi nimeni nu-i
ca să mă ia în gheara lui.

(1 votes, average: 1.00 out of 5)

Loading...