Sakuntala ~ Eusebiu Camilar

Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,

La mii de ani luminã, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer…

Într-o clipitã lanturi de depãrtãri strãbat!
Pãtrund prin continente cu vânt înviforat,

Oceane mai tãcute ca piatra miscã-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet…

Si azi îmi pare Calea Lactee un mister…
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer!

Si parcã niste umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:

Din muntii Himalaia, spre-un depãrtat serai,
Sakuntala coboarã în mohorât alai…

Cãzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodatã inelul ei cãzând…

Si azi, zãrind inelul, am înteles de ce
Luceafãrul de ziuã a fost si nu mai e:

Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
Rãmâne doar inelul Sakuntalei pe cer…

(“Poezii”, 1964)

(No Ratings Yet)

Loading...