Fiica haosului ~ Duiliu Zamfirescu

A fost odată un voinic,
Coborâtor din ginte veche,
Crescut pe cal încă de mic
Şi vânător făr’ de pereche.
Era din mamă, pământean,
Iar despre tată, spuneau unii
Că se trăgea de la Traian
Şi amintea, prin chip, străbunii.
Trăit în munţi de mititel,
Crescuse chipeş şi voios,
Încât vorbea lumea de el
Ca de un nou Făt-Frumos.
Când se pornea la vânătoare
Cu şoimi aduşi de prin străini,
Ţipau vultanii la izvoare
Şi puii de prin vizuini,
Şi dau năvală neam de neamuri
Prin văgăunile adânci:
Vânatul uşurel prin ramuri
Iar vulturii pe vârf de stânci.
Şi rămâneau să-i steie-n cale
Doar băietanele din sat.
Dar nu-i ardea măriei-sale
De un asemenea vânat.
Prin munţii plaiului vecin
De-un cârd de vreme se zvonise
De Filip de la Severin
Că dintr-un vis înnebunise,
De ani întregi venea mereu
La curtea sa împărătească
O Pajură cu chip de zmeu,
Cu cioc şi limbă păsărească,
Şi-n miezul nopţii croncănea
Pe-un ciot din turla cea bătrână,
Şi-l tot chema, l-ademenea
Să se coboare-ntr-o fântână.
Se tânguise tuturor
Şi le spusese ce-a visat:
C-ar fi ascunsă-ntr-un izvor
O fată-a unui împărat.
În faţa lui, cu barba sură,
Stau slujitorii din palat,
Şi, trişti, cu mâinile la gură,
Îl căinau că-i fermecat.
Trăiţi la dânsul din părinţi,
El le zâmbea cu ochii buni:
Ca tot nebunul, pe cuminţi,
Îi socotea pe ei nebuni.
*
Pe scoborâşul unei văi,
Într-o pădure încâlcită,
Era pe măgura dintăi
O peşteră întroienită
Sub uscături de brazi cărunţi
Şi mâlitură de izvoare,
În care pustnicii din munţi
Spuneau că cine intră, moare.
Din fundul ei se depăna
Izvorul purtător de basme,
Ce codrul tot îl împăna
Cu cosânzene şi fantasme;
Din fundul ei spuneau ciobanii
Că iese Pajura în vale,
Şi năruieşte bolovanii
Cu vântul ?ripelor sale.
Porni voinicul fără teamă,
Lăsându-şi cai şi vânătoare;
Zicea că soarta lui îl cheamă:
Că cui e scris să moară, moare.
Şi merse azi, şi merse mâni,
Şi merse vreme îndelungă,
Şi dând din cap, şi dând din mâni,
Ajunse vremea să ajungă.
La rotitura unui cot,
Rămase într-o boltă mare,
Împodobită peste tot
Cu pietre şi mărgăritare.
Sclipeau tavanele, cuminte,
Din raza gemelor albastre,
Ce mii de veacuri înainte
Se întrupaseră din astre,
Şi luminau, căzând în joc,
Oglinda unui lac feeric,
Ce răsfrângea săgeţi de foc
În depărtatul întuneric.
Deasupra limpedelui lac
Cădeau din bolta de lumină
Pletoase ramuri de copac
Şi vrejuri lungi de gelsomină,
Şi împletite între ele
Legau un leagăn în colori,
Cu foi de nufăr drept perdele
Şi aşternut de praf de flori.
Pe pat, dormea frumoasa Zână,
Fecioara vremilor eterne,
Cu capul rezemat pe-o mână
Şi părul despletit pe perne.
O stea, aprinsă în zenit,
Şi coborâtă, virginală,
Pe-un fund de pat închipuit
De Auroră boreală,
Cu forme albe omeneşti
De fată-mare adormită,
Era frumoasă ca-n poveşti
Şi ca-n poveşti, nesocotită.
Frumoasă ca întâiul vis
Al dragostei celei dintăi,
Visa sub ochiul ei închis
Bălane plete de flăcăi.
Trăgea din firea-i de femeie
Năravul primului păcat,
Şi doar era mai mult idee
Decât un trup adevărat.
El o atinse binişor
Pe părul blond îngălbenit
Ce ca o undă de izvor
Cădea la vale despletit,
Şi un fior trecu vibrând
Prin trupul alb al adormitei
Punând viaţă rând pe rând
În gând şi-n braţele iubitei.
Atunci deschise ochii mari,
Rotunzi şi plini de veste bună,
Doi ochi şireţi şi cărturari,
Adânci ca două nopţi cu lună;
Îşi duse braţele spre piept
Şi se-nroşi, părând c-aşteaptă
Un lucru nou şi înţelept:
Iubirea unică şi dreaptă.
*
Sorbea voinicul din privire
Minunea ce-l încremenise,
Şi revenindu-şi în simţire
Îi prinse mâinile şi-i zise:
„De eşti un vis, sau eşti reală,
De eşti, sau nu eşti, sau poţi fi,
Tu eşti icoana ideală
A năzuinţii de-a iubi.
Eu te-am visat de-atâtea ori,
Te-am căutat pe zbor de vânt,
Te-am îmbinat pe cer, din nori,
Din toamna blândă pe pământ;
Te-am desluşit într-un miros,
Dintr-un amurg de zi de vară,
Şi nu a fost nimic frumos
Fără ca umbra-ţi să nu-mi pară,
Te ştiu că eşti prin tot ce-i viu,
Precum e raza de la soare,
În tot ce este străveziu:
Văzduh sau apă curgătoare;
Te ştiu, te simt, te şi trăiesc,
Te voi trăi întotdeauna,
Lăsând viesparul omenesc
Să-şi schimbe patima cu luna.“
Iar ea. uitându-se la el,
Plutea în caldele-i cuvinte,
Şi măsurat, încetinel,
Răspunse glasul ei cuminte:
„Nu m-am născut şi n-am să mor,
Căci prinsă sunt din vecinice:
A tot ce-a fost, am fost izvor
Şi-oi fi a tot ce-o fi să fie.
Pământul, când s-a rupt din soare,
În învârtirea lui prin haos
M-a prins în el ca-n închisoare
Şi m-a boltit spre lung repaos.
Şi eu, ce nu aveam făptură,
Închisă astfel în pământ,
Sub mângâierea de căldură
M-am întrupat, şi astăzi sânt.
Dar dacă sunt, viaţa mea
E singură ca mai-nainte:
Sunt o imagine de stea
Înmormântată într-o minte.
Tu ai venit, dar vei pleca,
Mă vei lăsa pe veci în jale.
Eu nu te pot împiedica
De-a te supune firii tale.
În lumea ta locuitor
Sau mort, pierdut în vremi senine,
Tu eşti de-acum nemuritor
Căci eşti de-a pururea în mine.
Eu te-am iubit aşa cum eşti
(Nemuritoare cum mă ştiu):
Cu forme crude, omeneşti,
Dar cu suflare de om viu.
Căci viaţa e în legea firii
Cea mai semeaţă-nfiripare
Fiind un fel al nemuririi
Cu conştiinţă de ce are.
Şi tu-mi eşti drag atât de mult,
Atât de dulce îmi eşti drag,
Că dac-ar fi să mă ascult
Te-aş ţine-n lumea mea pribeag.
Dar tu eşti om, crescut în soare,
Deprins, în raiul tău feeric,
Să porţi pământul sub picioare,
Iar nu să gemi în întuneric.
Întoarce-te să-ţi vezi pământul,
S-asculţi cum viaţa-şi cântă viersul,
Cum pasările-şi cântă cântul
Şi armonia Universul;
Întoarce-te să vezi cum cere
Viaţa ta drum prin lumine,
Şi-atunci, de vei avea putere,
Revino iarăşi către mine.“
*
El sta pe gânduri şi zâmbea,
Neştiutor dar pururi dornic,
Înţelegând numai că ea
Putea să-l creadă nestatornic.
Pătruns de milă, şi supus
De trista ei înţelepciune,
Îşi prinse hlamida mai sus
Şi se sculă: „Mă voi supune.
Adună-ţi părul de pe umeri,
Resfiră firele lui moi,
Şi numără cât poţi să numeri:
Când vei sfârşi, voi fi-napoi.“
Şi astfel tânărul zicând,
Porni din nou pe lungul drum.
Se întorcea din când în când,
O mai zărea acum şi-acum,
Până ce ochiului deschis
Pieriră liniile firii,
Cum pier fiinţele din vis
În haosul neamintirii.
Iar ea, cu sufletul la gură
Şi ochii osteniţi de clipăt,
În delicata ei făptură
Lupta să-năbuşe un ţipăt.
Căci, Zână scoasă din poveste,
Ea îl iubise omeneşte,
Şi legea omenească este
Să sufere cine iubeşte.
Iar el, în fundul de pământ,
Rămase singur călător:
Era o noapte de mormânt,
Un clin de iad îngrozitor,
În care bezna se simţea
Greoaie apăsând pe minte,
Şi despărţind ca o perdea
Ce e, de ce-a fost înainte.
Mergea cu gândul încordat
În scăpărarea de lumine,
Pe care ochiul speriat,
Le scânteia el, de la sine.
Când da-n urcuş cărarea grea,
Fugea pietrişul de pe prund;
De cobora, i se părea
Că valea nu mai are fund.
Cădea, şi se scula rănit,
Şi iar umbla, şi iar cădea.
Era vânjos şi oţelit,
Dar… ce-ar fi dat să vadă-o stea!
O stea! o rază! o scânteie!
O licărire de lumină!
Şi bucuros atunci să-şi ieie
Pedeapsa pentru orice vină.
Dar vina lui nu sta în el,
Ci vina lui era în fire:
Mergând spre ea, avea un ţel,
Acum, mergând, umbla-n neştire.
Şi câteodată sta pe loc.
I se părea că-i iese-n cale
Un năzdrăvan de dobitoc
Ce se-nchina Măriei-sale,
Purtându-şi ochii pe-o tipsie
În labele de dinainte,
Şi-n locul lor, în scăfârlie,
Crescându-i câte-un colţ de dinte.
Sau întindea mâna să prindă
Muscuţe albe pe sub gene,
Ce în a ochilor oglindă
Mişcau, mirate, din antene.
O groaznică gheară de mort
Torcea din mintea lui un fir,
Un subţiratic fir de tort
Ce-l îndruma spre cimitir.
Şi el umbla încetinel
De frica firului subţire:
De s-ar fi rupt, murea şi el
Sau rămânea în nesimţire.
O stea! o rază! cât de mică!
S-o vadă numai că luceşte!…
Era voinic şi făr’ de frică
Dar… se simţea că-nnebuneşte.
*
Şi când ieşi din nou la soare
Şi dete de lumina plină,
Curgea din ceruri o splendoare
De scânteiere de lumină.
Atât de tânără şi nouă,
Încât, pe valea ce se pierde,
Părea că primăvara plouă
Cu picături de un nou verde.
Un roi de lume zburătoare
Sărea prin crengi, de veselie,
În haine vii de sărbătoare
Şi creste ca de cununie,
Şi alerga din toată ţara
Să-şi prinză locul de pe ranguri:
Se cununa codrul cu vara
În cânturi vesele de granguri.
Iar el, ce nu putuse crede
C-ar fi în munţi aşa comoară,
Privea uimit. Credea c-o vede
Acuma pentru prima oară.
Deasupra lui, pe-un vârf de tei,
Un piept rotund de turturică
Ce se-mbuca cu soţul ei
Huia, tremurător de frică.
Deasupra lor, mai sus, mai sus,
Ţipau cu glasul argintiu,
Mergând în unghiuri spre apus,
Poeţii şesului pustiu.
Părea că-n totul se ascunde
Prisos de soare, tinereţe,
Viaţă să reverse-n unde
În tot ce-i viu, două vieţe.
Atuncea el îşi aminti
De cai, de şoimi, de vânătoare,
De curtea lui. O fi ce-o fi,
De-acuma el aicea moare.
*
Iar tu, rămasă unde eşti,
În fund de peşteri sau în haos,
Icoană scoasă din poveşti,
A frumuseţii în repaos,
Adormi din nou, şi dormi pe veci,
Şi uită mâna vinovată
Ce ţi-a-ncălzit mâinile reci
Şi sufletul sfios de fată.
Viaţa e în legea firii
Cea mai semeaţă-nfiripare,
Fiind un fel al nemuririi
Cu conştiinţă de ce are.
Dar conştiinţa ei n-o-nşeală
Când năzuieşte către tine,
Căci tu eşti forma ideală
A suferinţei de mai bine.

(No Ratings Yet)

Loading...