Oamenii mă uimesc ~ Magda Isanos

Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă,-ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.

Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. „Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt şi eu! ”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.

(1 votes, average: 5.00 out of 5)

Loading...