Imn Libertăţii ~ Elena Liliana Popescu

I

Doamne, nu-mi lua povara încă,
al frământării minţii chin.
Mă zbat înlănţuit de stâncă,
silit să-ndur un crunt destin

Sunt osândit în veşnicie
plătind păcatul făptuit
Secret păzit cu străşnicie,
când lumii l-am destăinuit

Credeam că sunt învingătorul
ursit să schimb fixate legi
şi pentru om ocrotitorul
Eu, Prometeu, zeu peste regi.

Şi cum pe vremuri neofitul
voind să-şi dovedească arta
a încercat, nefericitul,
pecetluindu-şi astfel soarta,

La fel, eu, încercându-mi forţa
nebănuind deloc urmarea
încrezător adus-am torţa
aprinsă, săvârşind eroarea

Şi-am semănat nenorocirea
în lumea fără de credinţă
ce-a transformat descoperirea
într-o amară biruinţă.

II

De multe veacuri, carne vie
e pieptul meu însângerat,
sortit în preajma lui să fie
doar vulturul înfometat…

Pe-a suferinţei strună vântul,
prietenu-mi nedespărţit,
îmi însoţeşte jalnic cântul,
un geamăt surd, înăbuşit.

Din când în când un glas şopteşte
marcând o trecere în timp –
nu ştiu de mintea m-amăgeşte
sau vocea vine din Olimp:

„Prin miliarde de iluzii
hrănindu-ţi lumea ta de vis,
Dorinţa a născut confuzii,
te-a alungat din Paradis

Şi, dominat de neputinţă
în lumea veşnic schimbătoare,
te-a îndreptat spre suferinţă,
ştiuta punte salvatoare”

III

Privesc neputincios cum viaţa
se naşte, creşte şi dispare,
cum Timpul, primenindu-şi faţa
dă aparenţa de mişcare.

Se-ncep şi se sfârşesc războaie
ce-aduc belşug sau sărăcie,
văd lacrimi ce-nsoţesc convoaie
de sclavi mânaţi înspre robie,

Nefericirea vine-n valuri
şi-n treacăt ea ne părăseşte,
cum marea ce izbeşte-n maluri
o clipă doar se regăseşte.

Şi zbaterea-i necontenită
pe care o privesc tăcut
cu-o dragoste neţărmurită,
îmi aminteşte de trecut…

IV

Aş vrea să ştiu, mă-ntreb, şi cine
mai poate-acum să mă ajute?
Cetăţile-s demult ruine
şi faptele – nemaiştiute,

Ce-au luminat cândva Pământul
demult când, coborând în lume,
un zeu călcat-a jurământul
pierzându-şi bunul său renume.

Legenda însă povesteşte
– prin cel ce-o spune mai departe –
de-un Prometeu ce izbuteşte
să ardă ceea ce-i desparte

Pe fiii Geeizei s-ajungă,
vreodat’ dând proba iscusinţii,
când reuşi-vor să străpungă
al ignoranţei zid, al minţii…

V

Dar pân-atunci, prevăzătorul
fiu lui Iapét şi al Clymenei,
voind a fi premergătorul
plămăditor al pământenei

Ascunse firi ce-n om, tăcută,
aşteaptă să o modeleze
Divinul foc, şi renăscută
prin el să se înnobileze,

A vrut să-i crească multe puterea
şi, ajutat doar de Minerva,
ce-l proteja, ştiindu-i vrerea,
necum să-i potolească verva,

Prin gând, pe om să îl îndrume
să poată să-şi perfecţioneze
inteligenţa dată-n lume
şi tot prin gând să îl vegheze,

Gând telepatic să-i transmită
şi învăţându-l să primească
oricând ideea potrivită
în încercarea-i omenească

De a pătrunde înţelesul
din nepătrunsele mistere
ce împânzesc tot universul
cu-nşelătoarele himere…

VI

Dar oare lumea pregătită
era, pe-atunci, să se trezească
făr’ a fi dusă în ispită
de slaba-i fire pământească?

Un vis frumos trăieşte veşnic
chiar de o clipă scânteiază,
precum o lumânare-n sfeşnic
în jur lumină radiază.

Iar dacă totul pârjoleşte
– ne-nţelegând menirea-i sfântă –
cel ce prin fapta-i îndrăzneşte
şi, negândind, pripit se-avântă

În aventura-i nebunească
să netezească totu’-n cale
venind ce-i vechi să-nlocuiască,
chiar de-i primit cu osanale

Crezut a fi Înnoitorul,
„Pe Zeus, e de milă vrednic!”
Fiindcă el, cuceritorul,
de-ar fi umil, retras, cucernic,

Ar cuceri nu doar Pământul,
ci universurile toate
şi de şi-ar stăpâni cuvântul
din drumul drept nu s-ar abate

Când, în tăcerea-i ştiutoare
şi-n pacea-n sine regăsită,
ar spune pentru fiecare
o rugăciune-abia şoptită…

VII

Ce-i nou sub soare? Doar o clipă,
ce-ntruna se împrospătează
când sub a vremilor risipă
Iluzia o-nveşmântează.

Şi-atunci mai veche-i decât Timpul
de-n ea se-ntâmplă tot ce este:
demult, când se născu Olimpul,
doar Clipei îi dădu de veste

Ca Început să se numească
trezind la viaţă-ntreaga lume,
prin evoluţie să crească,
să aibă formă, scop şi nume.

Iar clipa, chiar de-atunci, să-nsemne
un infinit, o devenire
pe cel neştiutor să-ndemne
spre prima lui nedumerire.

VIII

Dar pân’ a şti e strâmtă cale
şi greu de străbătut hăţişul
prin toate gândurile tale
ce-alcătuiesc păienjenişul,

Un labirint sau o şaradă
ce-n tine-i cauţi dezlegarea,
un râu ce curge în cascadă,
şi caută-n tăcere marea.

Dar dacă vrei să vezi lumina,
nimic mai simplu, ţi se pare.
Priveşti. Dar cine poartă vina
de n-o zăreşti în depărtare?

IX

Credeam că-n lumea ce m-aşteaptă
nu voi trăi dezamăgirea,
asemeni celui ce-şi îndreaptă
atenţia spre omenirea

Şi ea, la rându-i, înşelată
de mintea ce-i lăsată-anume
să-şi joace-n Piesa nesemnată
perfidu-i rol, acel s-adune

O lume-ntreagă spectatoare,
prin măiestria-i dovedită
şi vocea ademenitoare
ce, pân’ a fi dezamăgită,

Avea să creadă în plăcere
şi-n fanteziile-i trucate,
în speculaţii efemere
prin mii de gânduri exprimate

Şi să ajungă a-nţelege
după-ndelungă neştiinţă,
că trebuie să se dezlege
de propria-i nechibzuinţă

Şi să trăiască-n simplitate
sau în tăcerea negândirii,
izvorul gândurilor toate,
în Armonia regăsirii.

X

„Alungă lumea ta de umbre
şi vino dincolo de gând
uşor, tăcerea să inunde
sfiosul suflet, renăscând,

Şi lasă caierul de gânduri,
iluzii, să le toarcă timpul
ducând în lume rânduri, rânduri,
secrete smulse din Olimpul

Creat la rându-i să inspire
neştiutorului doar teamă,
şi-n disperata rătăcire
silit să-i dea, în totul, seamă,

Să-ndure aprige sentinţe,
şi prin durere să slăbească,
nemaihrănind prin noi dorinţe,
o vanitate omenească.”

Acelaşi glas, tăcut, rosteşte
vestind intrarea în netimp,
când mintea nu-i mai amăgeşte
şi vocea, nu e din Olimp:

„Te-aştept!” şopteşte Fericirea,
fermecătoare, surâzând:
„Păşeşte în nemărginirea
cea neatinsă de vreun gând!”

XI

Purtat spre clipa ce-nfioară
prin nesfârşitul ce-l ascunde
şi navigând – a câta oară? –
pe nemişcatele lui unde,

El este-acum învingătorul,
necunoscutul Prometeu,
Cel pe deplin cunoscătorul
Titanului, vestitul zeu.

Înlănţuirea, suferinţa
nu le mai văd. O, Doamne, iartă
de-atâtea veacuri necredinţa
de Tine stând să mă despartă…

Constrâns să-l port inel pe deget,
Carpatul prins în fier, vrăjit,
a dispărut şi, fără preget,
supus doar Ţie, regăsit

Sunt liber, cum am fost tot timpul
şi nu ştiam, ducând povara
iluziei că doar Olimpul
e-n drept să judece-n afara

Lumescului neştiutor.
Purtând în suflet îndoiala
eu, temerarul luptător,
nemaicrezând în învoiala

Cu omenirea suferindă,
cea de tradiţii păstrătoare,
făr’ a-ndrăzni să se desprindă,
să-şi fie eliberatoare,

Voiam prin orice sacrificiu
să o ajut să-ntrezărească
nebănuitul edificiu,
ascunsul Eu, să-l regăsească…

XII

Mă avântam în cutezanţă
spre propria-mi descătuşare
când, răzvrătit, fără speranţă
de-a căpăta, cândva, iertare,

M-am aruncat în aventura
cea mai temută dintre toate
şi nemaiîmbrăcând armura,
cu pieptul gol, spre libertate,

Am îndrăznit să fiu proscrisul
şi, sfâşiind vălul uitării,
m-am prăbuşit din paradisul
indiferenţei, renunţării…

Eliberându-mă de teamă
am hotărât să-nfrunt ursita,
nebănuind că ea mă cheamă,
imaginându-mi reuşita

Dar nu şi cine e învinsul
în lupta înfricoşătoare
ce m-aştepta în necuprinsul
acelei Clipe – necesare,

A înfruntării decisive,
dintotdeauna aşteptate,
înscrisă-n sfintele arhive
de adevăruri revelate.

Nemaisimţind decât Iubirea
ce-n Mila Ta nelimitată,
o revărsai în omenirea
de suferinţe încercată,

M-am dezlegat de legământul
cu Mintea ce gândeam că poate,
doar ea, dicta deznodământul
în urma multelor păcate

Ce săvârşisem, condamnatul
supus la veacuri de tortură…
O, iartă-mi, Tată, doar păcatul
făcut de mintea imatură

Ce mă oprea s-ajung la Tine!
Mă iartă de-am greşit cu gândul
când faptele ce-au vrut s-aline
Cuvântul Tău necunoscându-l

Mi le-am atribuit doar mie
şi-n cea mai pură ignoranţă
Olimpul l-am crezut să fie
doar el teribila instanţă,

Judecătorul implacabil,
supus doar sieşi, preamăritul,
un adevăr nedemonstrabil,
o axiomă-n nesfârşitul

Ce farmecă şi azi actorul
când joacă-n rolul răzvrătirii
uitând că însuşi Autorul
L-a-ncredinţat Desăvârşirii.

(No Ratings Yet)

Loading...