Va trece timpul neoprit
Ȋn zborul său spre nemurire,
Şi multe lacrimi din adȃnc
Se vor topi ȋntru iubire,
Dar nu va fi nimic mai pur,
Din vechea lume ce mă cheamă,
Decȃt să fiu din nou copil
Și să te strȃng ȋn braţe, mamă!
Cȃnd răscolit de-ntruchipări
Ale furtunilor vieţii,
Ca niște vase-n depărtări
Simt cum trec anii tinereţii,
Să mă ȋntorc la ȋnceput,
Să mai zȃmbesc ȋncă o dată,
Că lumea e un vis frumos
Care nu moare niciodată.
Îti mulţumesc, măicuţa mea,
Că te gȃndești cu drag la mine
Şi-mi dăruieşti iubirea ta
Să-mi fie cald, să-mi fie bine!
Mă strȃngi in braţe şi îmi spui
Cuvinte dulci, de-ncurajare,
Iar lacrima din ochii mei
O ştergi cu zâmbetele tale.
Deşi departe sunt acum,
Deşi oceanul ne desparte,
Te simt, măicuţa mea, aici,
În inima ce-n mine bate
De dorul Ţării, dorul tau,
De dorul tinereţii mele,
Ce-a-nmărmurit pe chipul meu,
Sub lacrimi tainice şi grele.
Prin tine sunt mai bun în lume,
Iubesc mai mult şi-mi este dor,
Măicuţa mea, tu eşti lumina
Prin care sunt nemuritor;
Doar cu o vorbă-mi dai putere,
Vorba de lapte din trecut,
Şi dacă pic în lupta vieţii,
Mă ridic iar, ca nou-născut.
De n-ai fi tu, măicuţă dragă,
Aş pierde multe idealuri,
Furtuna sufletului veşted
Ar ridica la ceruri valuri,
Să vadă Dumnezeu din ceruri
Chinul zbătȃndu-se spre tine,
Şi cu puterea Lui divină
Să te aducă iar la mine.
autor: Octav Petrescu (Petrosyan)