Cuvântul ~ ovidiuvasile

Cuvântul

La început a fost cuvântul.
Cuvântul s-a înmulţit şi a umplut pământul.
Să nu rămană gol pe dinăuntru.
Pământu-ntreg e plin de cuvânt, acum.
Unele cuvinte, mai alese, ies la lumină.
Cuvintele sunt prietenii mei.
Aleargă în jurul meu toată ziua,
Iar eu le iubesc şi le pun în ordine.
Câteodată nu se potrivesc.
Atunci intervin eu şi fac pace.

De dragul meu fiecare cuvânt lasă de la el
Şi până la urmă se aşează,
Fiecare la locul pe care il arăt, eu.
Sunt însă cuvinte care dor.
Dar încerc să le suport durerea.
Mai este cuvântul lui Dumnezeu.
Acela e sfânt şi la El mă-nchin.
Nu Duminica numai,

Când vreau eu!
Mai este şi cuvântul dat.
Pe acela îl ţin.Ca să fie ţinut.
E rudă cu verbul ,,a fii”şi e bine
Să ai întotdeauna o relaţie undeva.
Apoi câteodată, dar rar,
Mă-ntâlnesc cu cuvântul care zideşte.
Acela, e foarte ocupat.
Nici nu poţi să stai de vorba cu el.
Trebuie să ai răbdare, să-l înţelegi.
Şi să fi atent la detalii,
Mai ales când finisează gândiri.
Cuvântul om, acela este cel mai rar.
E pe cale de dispariţie.
Au mai rămas puţini din specia lui.
Ar trebui ocrotit de lege.
Şi trebuie multă lumină ca să-l vezi.
El se potriveşte cel mai greu.
Pe el îl foloseşte cuvântul care zideşte,
Atunci când are nevoie de ajutor.
Mai ales la clădit, acolo trebuie forţă.
Şi singurul dintre cuvinte care are forţa,
Este cuvântul  …OM.

(No Ratings Yet)

Loading...