Poarta spre nimic
Ce-i o gaură de vierme?
În nimicul cel fatal,
Care-atrage şi lumina
Ca magnetul pe metal.
Negrul, găurii culoare,
Frigul cosmic ce îngheaţă
Şi căldura din lumină,
O transportă-n altă viaţă.
Cum ,dispare- aşa deodată,
Şi-ncetează a mai fi,
Doar în viitor, răspunsul,
Pentru lume, va veni.
Învaţat-am despre toate,
Dar nimic despre nimic,
Eu, credeam că nu există,
Dar m-am înşelat un pic.
Eu ,fiinţa prea terestră,
Care-mi place să mă plimb,
Cu lumina-n nelumină
Şi cu timpul în netimp.
Când vom scrie-n nemurire
Amintiri din viitor,
Pomeni-vom de fiinţă,
Ca de-un simplu muritor.
Care, până să se-nalţe,
S-a plimbat prea mult pe jos.
N-a văzut de ochi lumina,
Din nimicu-ntunecos.
Am purtat negrul ca doliu
Pentru a ne subţia,
L-am asociat cu răul,
Dar lumina, ne rănea.
Înghiţit, de intuneric
Încă nimeni n-a pierit,
În explozii de lumină,
Lumea… s-a nenorocit!