Când dar o să guşti pacea ~ Grigore Alexandrescu

Când dar o să guşti pacea, o inimă mâhnită?
Când dar o să-nceteze amarul tău suspin?
Viaţa ta e luptă, grozavă, nemblânzită,
Iubirea veşnic chin.

Din cupa desfătării amărăciunea naşte;
Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor;
O singură privire viaţa veştejaşte
Cu lanţuri de amor!

Amor care adoarme şi legi şi datorie,
Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfânt:
Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăţie,
Şi află un mormânt.

Nu sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti?
Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate,
Femeii le jertfeşti!

Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşte
Acel uriaş falnic, al zilei domnitor?
La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte
Nimic nu eşti dator?

Eu lanţurile mele le zgudui cu mânie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbeşte a temniţei tărie,
Şi geme furios.

Dar rana e adâncă şi patima cumplită,
Şi lacrima de sânge, obrajii mei arzând,
Răsfrânge frumuseţea, icoana osândită,
Ce o blestem plângând!

O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa;
Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;
Voi să-l trag; fierul iese, dar însă cu viaţa,
Şi cu sufletul meu!

(No Ratings Yet)

Loading...