Epistolă Dlui I. V., autorul “Primăverii amorului” ~ Grigore Alexandrescu

Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
Şi ca strămoşască-avere geniul l-ai moştenit,
Cântător al primăverii, ce ai darul a plăcea,
A fi-nalt cu desluşire, simplu fără a cădea,
Care lucruri mici de sine ştii să le măreşti frumos,
Şi să nu zici niciodată cuvânt ce-ar fi de prisos,
Dacă mai gândeşti şi astăzi cum atuncea socoteai,
Când hotărât de natură să fiu poet mă credeai,
Făr-a-ţi vorbi de folosul bunelor tale poveţi,
La a mea nedesluşire, alerg încă să mă-nveţi.

Când nenţeleasa natură, din sânu-i cel roditor,
Cu talentul poeziei naşte pe un muritor,
(Fără să mergem departe, atât aş dori să-mi spui),
Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui?
Mulţi îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit
Şi că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit;
Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
Nu poate şi-n elegie chinurile a descri.
Dacă iar în cea din urmă ştii frumos să zugrăveşti
Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufleteşti,
Al odei cei înfocate ton înalt nu poţi să-l ţii,
Nici să alergi pe-ale slavei pline de sânge câmpii.
Felurile-s osebite, şi voiesc osebit dar:
Cine-n mai multe se cearcă, osteneala-i e-n zadar.

Eu dar, ce din cruda-mi vârstă, de când ochii am deschis,
Când a-nceput pentru mine al vieţii amar vis,
Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos,
Tot ce sufletul înalţă şi e minţii de folos;
Poet cum pot a mă crede, când al lirei Dumnezeu
Încă nu vrea să-mi arate care este felul meu?
Tot ce-mi place mă aprinde, şi-n minutul ce citesc
A putea lucra întocmai deocamdată socotesc.
Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh îl întreb: Ştii
Dacă tu în felu-acesta eşti născut sau nu să scrii?
Câte planuri astă aspră idee mi-a stânjenit!
Şi din ce cărări plăcute cu putere m-a oprit!
Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător
Care neştiindu-şi calea, fără povăţuitor,
Se opreşte pe-o câmpie şi, cu totul întristat,
Drumul vede, dar nu ştie care e adevărat.
Pleacă, se întoarce-ndată, se porneşte iar pe loc,

Pierde vremea preţioasă şi aleargă-ntr-un noroc.
Astfel sunt şi eu; ca dânsul totdeauna rătăcit.
Ca să nu-l pierd, lăsând drumul, poate când l-am nimerit.
Apoi nu ajunge-atâta, ci şi chiar când mă pornesc
A lucra cu hotărâre, pe un plan ce îmi croiesc,
Nu pot păzi cuviinţa, nici c-un umblet măsurat
La sfârşit s-ajung de-a dreptul, fără să mă mai abat.
Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las
Şi la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Dacă sunt într-o grădină, pe la flori de rând nu merg,
Ci la trandafir îndată şi apoi la crin alerg.
Depărtarea cea mai mare, şi ocolul cel mai lung
Un ceas nu mă zăboveşte, fac trei pasuri şi ajung.
Mărunţişurile-mi scapă, şi ideile ce-mi vin,
Dacă-ncep cu o zâmbire, se sfârşesc cu un suspin.
Aplicarea îmi lipseşte, şi n-am darul însemnat
A strica şi a preface câte sunt de îndreptat.
Fără astă slăbiciune ceva tot aş izbuti;
Osteneala şi răbdarea pot orice a dobândi.
Însă eu, ca să mă apăr, las un lucru început
Şi-ntr-un sfert stric câteodată ce-ntr-o lună am făcut.
De pământ trântesc condeiul, meseria o urăsc,
Şi să nu-l mai iau în viaţă, eu mă jur şi hotărăsc.
Dar precum Boileau zise: un astâmpăr nenţeles
Nencetat se-mpotriveşte hotărârii ce-am ales;
De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deştept,
Şi cu multă plecăciune rima mândră o aştept.
Patima inimii mele, chiar şi străine nevoi,
A le pune pe hârtie sunt silit fără să voi.
Apoi când în elegie destul nu pot să vorbesc,
Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
Şi-mi ridică cu lesnire sarcină oricât de grea.
Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri de-un preţ mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim;
Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un sălbatic dobitoc,
Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
Că în vremea veche câinii au vorbit aşa curat.
Însă, cum ştii foarte bine, adevărul desluşit,
Fără mască, între oameni lesne nu e priimit:
Şi sub feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti,
Nenţeleapta lui ivire poate scump să o plăteşti.

Tu dar, care-ai zis odată cum că neamurile-ncep
Prin poezie fiinţa şi-a lor stare de-şi pricep,
Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta;
Căci de scriu astăzi în versuri, asta este vina ta.
Tu amorul poeziei mie mi l-ai însuflat,
Şi exemple îndestule de ce e frumos ai dat.

Aşa, când viitorimea, al nostru judecător,
Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor,
L-al său tribunal supune pe războinicii vestiţi,
Pe despoţi şi pe miniştri, scriitorii străluciţi,
Va voi să cerceteze pe acei care întâi
Stătură începătorii româneştii poezii,
În rândul celor de frunte numele tău vom găsi,
Şi a-ntemeierii cinste de la ea vei dobândi.
Sunt mult mai vrednici de slavă acei care au făcut,
În ştiinţi sau meşteşuguri, fericitul început,
Decât cei ce după dânşii, şi de dânşii îndreptaţi,
Au ajuns desăvârşirea de exemple ajutaţi.

(No Ratings Yet)

Loading...