Epistolă către Voltaire ~ Grigore Alexandrescu

Din ziua când am citit scrisoarea către Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
Să-ţi scriu pe un ton măreţ, cât de măreţ s-ar putea,
Şi să-ţi pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam că voi, poeţi, scriitori vestiţi,
Îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi,
Cam groşi, necivilizaţi; şi, drept să spui, mă temeam
Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decât doream:
Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ţi-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar nenvăţat.
Aicea ca şi la voi se află mulţi nătărăi,
Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi.
Cu toate-acestea acum dorinţa mea o ascult;
Respectul numelui tău nu mă opreşte mai mult,
Şi pare-ţi bine sau rău, slobod din partea mea eşti.
Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuieşti,
La ce fel de munci, pedepse, păcatele-ţi te-au supus
Şi dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur că sfinţii toţi asupră-ţi au reclamat,
Şi chiar de nu-i fi prăjit, eşti negreşit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pământ,
Unde păgâni sau creştini cu toţii la au loc sfânt,
Unde vedem fericiţi pe cei mai mari păcătoşi,
Şi soarele luminând pe răi ca pe credincioşi;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.

Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deşi al legii vrăjmş, să critici, să osândeşti
Acele nalte cântări, acele gândiri cereşti
Care-al naturii stăpân el însuşi le-a însuflat,
Spre slava numelui său, poetului împărat?
De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor,
Şi geniul tău frumos, până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, dezrădăcinat,
Suflarea-acelei mânii ce mările-a-ntărâtat,
Aste măreţe trăsuri tu cum le dispreţuieşti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit.

Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri şi desfrânări, iată ce-ţi suntem datori!
Viaţa-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe şceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor în zadar a-ţi găsi un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să războieşti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti.

A! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuinţat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
Dacă pe drepţi întărind, pe răi ai fi îngrozit,
Îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit.

Ani ai trăit îndestui, rol măreţ-ai jucat,
Ai lumii stăpânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ţi nemărginit e singur ce pizmuiesc.

La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut să formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai născut,
Stilul era curăţit şi drumul era făcut.

Altfel e-n ţară la noi: noi trebuie să formăm,
Să dăm un aer, un ton, limbii în care lucrăm;
Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim.
Şi nelucrate câmpii de ghimpi să le curăţim.

Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbeşti.
Unul, iscoditor trist de termeni încornoraţi,
Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi.
Se plânge că nu-nţeleg acei care îl ascult,
În vreme ce însuşi el nu se-nţelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creştinesc,
Şi lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul ce scrie pe şleau ca preotul de la sat
Zice că e desluşit, se crede simplu; iar eu
Mă trag deoparte, privesc, şi scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi şi osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoţi,
Râdem de unii câţiva, şi publicul de noi toţi.
Amestecul întâmplat în limbile omeneşti,
Când s-a zidit acel turn, în vremile păgâneşti,
N-a fost atât de pestriţ, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmează neîncetat.
Uniţi am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, uşor şi mlădios;
În el fiece cuvânt nu e ca la voi legat,
Cu un articol semeţ, cu un pronume ciudat;
Pronume,-articole lungi care sufletul ţi-l scot,
Şi seamănă când pâşesc suita unui despot.
Dar ce mai mult să vorbesc? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, mă vezi că slobod le-am scris:
Cât pentru noi, lucruri mari nu e să nădăjduieşti;
Numai acel Dumnezeu, sub mâna căruia eşti,
Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni,
Părerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât să gândesc că noi ne-am alătura,
Mai lesne-aş putea să cred că tu te vei boteza.

(No Ratings Yet)

Loading...