Încă o zi cu tine, o zi de fericire,
În dulcile extazuri ce simt, când te privesc:
Încă un ceas… un zâmbet… Adânca mea iubire
Izvoarele nădejdii mai mult nu o hrănesc.
Şi soarele mai palid din zi în zi îmi pare,
Şi coardele vieţii în pieptu-mi obosit
Se rup! nici tinereţea, nici scumpa-ţi sărutare
Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit.
Întorc acum asupră-ţi privirea-mi dureroasă,
Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut:
Din ceaţa veşniciei, stea blândă, luminoasă,
Te văz lucind departe, departe în trecut:
Şi tot ce e-n natrură, obiecte şi fiinţe,
Panórama de umbre, se-ntunec, se strecor;
Iluzia mă lasă: … şi artă şi silinţe
Sunt stăvile zadarnici l-al sufletului zbor?
Aş vrea numai, blând înger, ca numele-mi să fie
Scump, drag inimii tale, ades să-l repetezi,
Precum un dulce sunet, precum o melodie
În inimă-ţi rămasă din ani ce regretezi.
Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată,
Căci alt decât iubirea-ţi ea nu avu mai sfânt,
Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată,
Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pământ.
Eu ştiu că la povara-mi şi tu ai luat parte,
Eu ştiu că-n suferinţa-mi şi tu ai suferit,
C-aceeaşi ne-a fost calea: a unuia în moarte
S-a săvârşit; ce strică? n-am vrut a fi iubit?
N-a fost această ţinta, sfârşitul pentru care
Gândirea-mi fără preget în munci am frământat?
Nu dobândesc răsplata dorită cu-nfocare?
Nu e acesta rodul ce eu am semănat?
Apoi dac-al tău suflet l-am bănuit vreodată,
Dacă nemulţumirea-mi adesea te-a mâhnit,
E vremea de iertare: …vecia nempăcată
Mă cheamă… cerul iartă acelor ce-au iubit.
De ce să plâng viaţa? în trista-i prelungire
Ar fi văzut ea poate amoru-ţi apuind:
Minciuna, calomnia dau tainică izbire,
Lumina, adevărul în inimi înnegrind.
Dar când ia însăşi moartea a noastră apărare,
Când neagra ei pecete pe groapă s-a-nsemnat,
Ca martor de credinţă, chezaş de neuitare,
Păstrează suvenirul acelui depărtat.
Valea răsunătoare, a râului murmură,
Veşteda toamnei frunză ce flutură în vânt,
Palida lunii rază, puternica natură
Îţi vor şopti adesea cuvinte din mormânt.