Şoarecele şi pisica de Grigore Alexandrescu

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Şi care în sfîrşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele şoricesc cît de mult îl doresc
Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fisionomii,
Ş-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,
Zicînd că e în post şi nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe cîţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.