În vremuri vechi, pe un vast teritoriu,
Trăia un împărat notoriu
Ce-şi conducea poporul spre victoriu
Cu fiecare gest şi vorbă-a sa.
Dar într-o bună zi, ne spune slova,
C-a început să bată-n ţară toba
Şi ducea vestea care-âncotrova:
“Balaurul cel verde-i la hotar!”
S-au încercat metodele normale:
Ameninţarea cu voinici în zale,
Convingere pe căi mai mult verbale,
Balaurul cel verde nu pleca …
Şi-atuncea ca să nu se işte sfadă
Şi să nu fie panică pe stradă,
Cel împărat dădu ordin degrabă
Ca să se ia măsuri urgent:
În fiecare piaţă – conferinţă,
Să se explice cum e cu putinţă
Şi de ce, de balaur, trebuinţă
Avem în mod plenar şi evident!
Cum creşte astfel în popor curajul,
Cum scade astfel implicit şomajul
Şi cum reiese limpede-avantajul
De a avea un scop precis de urmărit!
Balaurul însă întoarse coada
Zicând “Na, că v-aţi bucurat degeaba!
Cam mirosisem eu că asta-i treaba,
N-am nici un chef să fiu iară nimicit!
Mai bine plec, şi plec acum, şi plec în grabă,
Am materiale, am proiect şi-am dat şi şpagă,
Îmi fac castel în tundră, n-ai tu treabă,
Şi domniţe fur c-aşa e mai cinstit…”