Calul arabului ~ Alexandru Macedonski

Arabul căzuse în aspră robie,
Muşchioasele-i braţe legate era…
El n-o să-şi mai vadă nici cort, nici soţie,

Nici larga pustie

Ce-n veci treiera!

Şi turcii-l vor duce cu dânşii-n cetate,
Şi sclav ca să fie va fi destinat,
Şi până ce-n pieptu-i un suflet va bate,

De-un dor ce abate

Va fi dominat!

Iar calul său falnic, uşoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor,
Şi ce, la săgeată, — nainte apucă, —

În dar o să-l ducă

Sultanului lor!

L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!…
Toţi dorm; numai luna pluteşte bălaie,

Scăldată-n văpaie

Pe-un nor de atlaz!

Lumina-l ajută şi calu-şi zăreşte,
Dar trist, la o parte, şedea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbeşte,

Părea că-l jeleşte

În dor adâncit!

Arabul atuncea, pătruns de simţire,
Pe brânci se târăşte s-ajungă la el;
Mişcat de-o înaltă şi dulce gândire,

Spre-a lui mântuire

Lucrează cu zel!

Cu dinţii apucă priponul cel tare,
Îl muşcă, îl roade şi-l rupe,-n sfârşit
Deschisă îi este pustia cea mare,

Cu albă cărare,

Cu sân împietrit!

Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mişcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,

Nimic nu-l abate

Din falnicu-i zbor.

Şi-n tropotul mare, trei zile goneşte,
Când, iată că-n zare albeşte un cort,
Arabul e-n viaţă, şi calul soseşte,

Dar vai, când s-opreşte,

S-abate jos mort!

(No Ratings Yet)

Loading...