Mănăstirea ~ Alexandru Macedonski

I

Mănăstirea-şi doarme moartea lângă ţărm de Acheron…
Oglindindu-se în undă, stâlpi ş-arcade se confundă,
Pe când clopotu-nviază trăgănat şi monoton
Un fior ce din aramă zboară-n lung şi-n larg pe undă.

Pretutindeni e-ntuneric, neagră moarte pretutindeni…
Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport;
S-au dus patimile toate, — voci de tunet sau de grindini,
Lângă glaucele ape mănăstirea e un port.

II

Dar tăcere: rugăciunea, şi un disc în noaptea brună…
Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur,
Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună
Ş-a bisericii nălucă îşi dă brânci în clarobscur.

Tot aşa se naşte-n mine, sub mister, o frământare…
Oh! simţire, te crezusem întinată pentru veci.
Şi afară din Gomora te-azvârlişi prin o sforţare
Spre-a-mi repune-argint în suflet şi un psalm pe buze reci.

III

Şi deci iată că de lapte se fac glaucele ape,
Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar,
Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârnă grape,
Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.

Iată însă şi rogozul că-mprumută-o voce clară
Şi-nstrunează profeţia unei magici bunătăţi,
Ce-n toţi timpii şi-n tot locul priveghează tutelară
Ca o stea ce străluceşte din adânci eternităţi.

IV

Biată inimă pe care o crezusem pe veci moartă,
Înviere, şi în tine, schit de taină, a tocat,
Şi sub lacrimă lunară, — strop de rouă-n orice soartă,
Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat…

Iar în vraja răzleţită, scânteiază taina rară
Că-n afar’ de clipa vieţii sunt sublimele-aurori,
Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.

(No Ratings Yet)

Loading...