Despre vorbire ~ Anton Pann

Îmbucătura mare să-nghiţi

Şi vorba mare să nu o zici.

Deşi

Îmbucătura cea mare

Se înghite cu-necare.

Căci

Vorbele celor mari sînt ca zmochinele de dulci,

Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci.

Zice un înţelept:

Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea!

Şi

Dacă vei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci.

Vorba-şi are şi ea vremea ei,

Iar nu să o trînteşti cînd vei.

După proverbul turcesc:

Sioileiesem sioz olur, sioilemeiesem dert olur,

Adică:

De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face.

Şi cum zice românul:

Limba vacii este lungă,

Dar la coada-şi tot n-ajungă.

Şi iarăşi,

Sarea-i bună la hiertură,

Însă nu peste măsură.

Că

Unde este vorbă multă,

Acolo e treabă scurtă (puţină).

Totdeauna

Cine are limbuţia,

E mai rea decît beţia.

Unul ca acela

Parcă se pune la cioarbă

Una-ntr-altă tot să soarbă,

Asfel nu-ţi dă pas de vorbă.

Pînă-şi găseşte să-i zică:

Stăi, că nu ţ-e gura chioară,

Ţine rîndul ca la moară.

Aici la rîşniţă nu e,

Care cînd o vrea să puie.

Limbutul

N-are cine să-l asculte

Şi el spune,-ndrugă multe.

Şi

Silă de vorbă îşi face,

Tot să troncănească-i place.

Parcă

A mîncat picioare de găină

Ş-îl tot răcăie la inimă.

De aceea

Săracul n-are nici haină,

Nici la inimă vro taină.

Totdauna

Vorbele cele ferite

În piaţă şî-n moară-s vorbite.

Povestea ăluia

Într-un oraş oarecare,

Ca şi Bucureştiul de mare,

Unde lumea în piaţ iese

Şi-ncoaci-încolo să ţese,

Pintre cei ce vînd producte

Şi fel de feluri de fructe,

Unde răsună haznale

Trîntindu-se pe tablale,

Unde unii iau, dau, număr,

Alţii încarc braţ, mîini, umăr,

Unde glasuri şi guri multe

Nu stau să se mai asculte,

Vorbind orce-n gură mare,

Altul de ei habar n-are,

Unde mulţi casc guri degeabă

Şi de sănătăţi să-ntreabă,

Aci şi-eu ca lumea toată,

Într-o zi umblînd prin gloată

Ş-ascultînd cum vorbea unii

Cu glasuri mari, ca nebunii,

Văzui doi inşi se-ntîlniră

Şi cu zîmbet se opriră,

Căciulile îşi luară

Şi asfel se salutară:

— Bună ziua, măi, neavere!

— Îţi mulţumesc, dragă vere!

— Ce mai faci, cum îţi mai pasă,

Sînt toţi sănătoşi p-acasă?

— Tari, mari, neavere, ca piatră,

Mănînc cenuşe pe vatră.

— Dar tu, măre, dragă vere,

Ai de mîncare, de bere?

Cum o duci cu sărăcia?

Ce-ţi mai face calicia?

— Sănătos voinic sînt, vere,

Şi trăiesc după putere,

De sărăcie nu-mi pasă,

Că şade supt pat acasă,

Au ouat ş-acum cloceşte,

Ce-o vrea Dumnezeu sporeşte.

Şi de multă datorie,

Umblu beat de bucurie.

— Ba ca să zici, măi neavere,

Vesel eşti, or am părere?

— Dar or nu vezi? Ce pustie!

Tu o să mori în prostie.

Apoi, te uită la faţă

Şi mă-ntreabă de viaţă.

— Ba te văz cu faţa vie

Şi, de deochi să nu-ţi fie,

Eşti la piele ca curcanul,

Galben de gras ca şofranul.

Dar ce mănînci de ţi-e bine

Şi eşti numai os şi vine?

Ce bucată îţi prieşte,

Aşa de te-ngălbeneşte?

— Şi asta mă întrebi încă,

Nu ştii omul ce mănîncă?

— Negreşit, nici fîn, nici paie,

Nici bea apă din copaie,

Ci mămăligă cu ceapă

Şi un căuş, doi, cu apă.

— Ba, ba, vere, mă cam iartă,

Că nu ţ-e fasolea hiartă,

Eu am mîncat, ce să cheamă,

Un mezelic de pastramă

Cu un dumicat de pîine,

De sînt patru zile mîine,

Şi uite pe loc mă dete

La o pustie de sete;

Nu faci tu vrun fleac de cinste,

Ca să-mi ud măcar un dinte?

— Bucuros, cu voie bună,

Dar în buzunări nu sună,

Că croitorul, ovreiul,

Mi le-a cusut cu temeiul,

S-au spart păn’ la săptămîna,

Făr’ să bag într-înşii mîna;

Punga, care n-o am iară,

S-a bolnăvit d-astă-vară

Ş-au ajuns într-o slăbire,

De nu-şi poate veni-n fire.

Şi dintr-asta, cum să vede,

Îţi spui dreptul, de m-ai crede,

De cînd n-am văzut paraua,

I-am uitat cum e turaua.

— Tpiu! la dracu, pentr-o pungă

Ţinuşi un ceas vorbă lungă,

Aci în mijloc de cale;

Nu intrarăm colea-ncaile

La acea ospătărie,

Unde pe părete scrie:

„Azi bem şi mîncăm bucate

Pe parale peşin date,

Şi mîine, fără cîrteală,

Ospătăm pe cicăleală?“

Astfel zicînd, se-mbiară

Ş-a se ospăta intrară.

Mă făcui şi eu cu treabă

Şi-ntrai după ei în grabă,

Să văz ce-o să se urmeze

Şi cum o să ospeteze.

Şezînd dar eu deoparte

Şi ascultînd de departe,

Văz, ei după ce cerură

Mîncare şi băutură

Şi se săturară bine

De toate, cum se cuvine,

Au venit să-i socotească,

Ospăţul ca să-şi plătească.

Neaverea se scoală-ndată

Şi pe perete arată,

Zicînd: — Domnule, azi scrie

Ca să bem pe datorie,

Fiindcă ieri fuse anul

De cînd trîntii colea banul,

De-ţi plătii cum să cuvine

Şi te-ai mulţămit de mine.

— Domnule, — birtaşul zise —

N-ai înţeles cele scrise;

Ia mai citeşte o dată

Şi vezi, zice ş-azi cu plată

Şi iar ca ieri mai la vale

Că mîine fără parale?

— Jupîne, — zise neaverea —

Şi orcum ţ-o fi plăcerea

Şi sporeşte cît de multe

Cui o vrea să te asculte.

Nu trebuia să-mi scrii mie

Vorbe cu iconomie,

Că fiecare cap n-are

C-al dumitale de mare,

Să judece cele scrise,

Că sînt după cum zici zise,

Ci pe şleau le înţelege,

Fără să le mai deslege.

Iacă eu unul sînt care

N-am înţeles ce tîlc are,

De aceea nici n-am vină,

Dumneata eşti de pricină,

De venii făr’ de parale

După scrisurile tale.

Că-mi este urît, nu-mi vine

Să port parale la mine,

Ba nici acasă în ladă

Nu-mi place bani să văz grămadă,

Ca şi acum, bunioară,

Nu e în ea para chioară;

Dar cîntecul dumitale,

Fiindcă cere parale,

Şi eu iar, deocamdată,

Ţ-oi cînta ceva drept plată.

— Ce spui? — birtaşul îi zise,

Strigînd (cum se necăjise) —

Să-mi cînţi cîntece pe plată?

Bani, că te-ncaier îndată!

Eu am dat bani pe bucate,

Nimeni nu-mi dă pe cîntate;

Haide, zic, parale scoate,

De nu, te despoi de toate.

Neaverea sfecli de frică,

Gîndi, hai, îl ia de chică;

Şi-ncepu cu binişorul

Să moaie pe negustorul,

Zicînd: — Jupîne, mă iartă,

Aici nu încape ceartă,

N-am plecat pe uş-afară,

Ca să mă iei la ocară;

Stăi, aici e învoială,

Noi să facem o tocmeală,

Să-ţi cînt şi, daca nu-ţi place,

Atunci fă-mi orce-mi vei face,

Iar de-ţi va fi pe plăcere,

Atunci n-ai nimic a-mi cere;

Am un cîntec, s-auzi numa,

E nou, făcut chiar acuma,

Ia să încep şi ascultă,

Că nu e cu vorbă multă.

Aşa el tuşi dodată

Ş-începu să cînte-ndată:

„Toată vara fără treabă,

O pierdui ca un nerod,

Cîţi umbla-nhaitaţi degeabă,

Eu eram cu ei pe pod.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Cîte basne firoscoşii,

Undeva spune-n vileag,

Şi eu ca năbădăioşii

Alergam s-ascult cu drag.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Îmi plăcea la cîntecele

Să ascult; cînd auzeam

Frunză verde trei lalele,

Alţi cînta, eu chiuiam.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Nu-mi venea să şez în casă,

Nici de lucru să m-apuc,

Lumea unde sta mai deasă,

Mă grăbeam iar să mă duc.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Cîţiva bani ce-aveam în ladă,

Să-i păstrez nu mai gîndeam;

Tot luam des din grămadă,

Cheltuiam, galant eram.

Carne cumpăram şi poame

Şi acasă le duceam,

Dacă mi se făcea foame,

Beam, mîncam şi chef făceam.

Vreme bună pe cît fuse,

Eu la iarnă n-am gîndit;

Cînd din pungă tot se duse,

Iacă şi ea a sosit.

Dacă mi să face foame,

Privesc masa cînd mă duc,

Nu e supă, nu e poame,

N-am o dată să îmbuc.

Ies pe poduri, viu acasă,

Văz ca şi afară frig,

Nu e pîine, nu e masă,

N-am ce să fierb, ce să frig.

Nevasta acum îmi strigă:

„Bărbate, lemne, mălai“,

Pruncii: „pîine, mămăligă“,

Îmi zbier toţi ş-îmi fac alai.“

Sfîrşind cîntecul, neaverea

Întrebă să-şi dea părerea

De i-a plăcut cîntecelul,

Iar de nu, să-i schimbe felul.

Birtaşul îi zise iară:

— Bani, bani, şi curînd afară!

De cîntec nu-mi pasă mie,

Plăteşte-mi cu omenie,

Iar de nu, ieşi cu necinste!

Ai înţeles de cuvinte?

Scoate colea punguliţa,

Fă-o să-şi caşte guriţa,

Să verse din gît dulci glasuri,

Soprani, secunde şi basuri,

Să vezi cum mă-mpaci cu ele,

Iar nu cu seci cîntecele.

Neaverea nu zăboveşte,

Ia punga ş-o descreţeşte

Binişor cu două deşte,

Cîntînd vorbele aceste:

— Deschide-te, punguliţă,

Cască draga ta guriţă,

Răsună frumos din corde

Ale tale dulci acorde

Şi scoate acele glasuri,

Soprani, secunde şi basuri,

Birtaşului cum îi place,

Ca cu mine să se-mpace.

El încă nu isprăvise,

Dar birtaşul sărind zise:

— Ha, vezi, ast cîntec îmi place,

Asta pentru mine face,

Dar nu d-alde pierde-vară,

Fire-ai cu el de ocară!

La aste vorbe, neaverea

Sare îndată cu verea

Ş-apucă pe uş-afară,

Zicînd: — Ne plătirăm dară.

Este o zicală:

Boul se leagă de coarne şi omul de limbă.

(1 votes, average: 5.00 out of 5)

Loading...