Muncitorul ~ Cezar Bolliac

Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ;
Căci mult el se luptase cu iasma încruntată
Ce-i zice Sărăcia !
El locuia cu dînsa din frageda-i junie ;
Şi s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăţie ;
Dar, vai ! l-a-nvins pustia !

Bătrîn de june încă, iertatul meu părinte
Cătă la cer şi zise : — «Oh ! Fie-ţi milă, sfinte,
De bietul muncitor !»
Atunci veni la dînsul trimisul ce desface
Şi-i zise : «Ia-ţi iertarea : eşti liber ; du-te-n pace
La bunu-ţi Creator !»

Şi biata maică-atuncea, în lacrimi şi sudoare,
Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.
Apoi groapa-i săpă…
Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,
Şi nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,
Ce şi mai rău turbă…

Puţin după aceasta, în ziua sorocită,
Prin munci m-aduse-n lume, flămîndă, părăsită,
Săraca măiculiţă !
Plîngea pe două paie pe care mă născuse ;
Căci n-avea faşe, mica ; acum întîi făcuse ;
N-avea nici cîrpuliţă !

Apoi vărsa ea lacrimi cu mult şi mai amare,
Văzînd că-i seacă pieptul, că n-are demîncare,
Văzînd că n-ajungea
Căldura răsuflării ş-a sînului de mumă
Să ţie, să-ncălzească un şubred prunc de spumă,
Un prunc ce tot plîngea.

Amorul mamei însă hrăneşte şi-ncălzeşte,
Şi biata măiculiţă, cu doru-i, izbuteşte
Din viaţă-i să-mi dea viaţă.
Lucrînd, şi zi, şi noapte, şi vara pe greu soare,
Şi fără foc pe iarnă cînd firea toată moare,

Cînd toată firea-ngheaţă,
Ea n-avea altă grijă decît să mă ferească
De tot ce doare-n viaţă, să poată să mă crească,
Să poată a-mi zîmbi.
Creşteam şi-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,
Rîdea cînd ziceam : mamă ! la-ntîia mea vorbire,
Văzîndu-m-a păşi.

Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.
O ! cîtă bucurie avea cînd, de departe,
Vedea că viu acasă
Cu cămăsuţa albă, cu căciuliţa neagră,
Cu carte-n subţioară !… avea ea lumea-ntreagă
Cînd mă vedea la masă.

Apoi mai trecu timpul şi mă făcui mai mare.
O ! cîtă bucurie şi cît lucram de tare
Ca să produc ceva !
Gîndeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acuma
Şi, o, ce fericire ! oi să-mi hrănesc eu muma !…
Ea nu va mai lucra !»

Dar viaţa-i se scursese în vreme prea puţină…
Acel care priveşte din cer p-ăl de suspină
Chemă pe a mea maică.
Zîmbind, p-a mele braţe s-opri a ei suflare,
Şi, dîndu-mi, prin cătare-i, o binecuvîntare,
Se duse l-al meu taică.

Cînd am băgat-o-n groapa de braţul meu săpată
Ş-am dat pe ea pămîntul… oh, Maică Preacurată !
Tu ştii cît am jelit !…
Acum, în lume singur, trăiam fără simţire,
Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire
A maicei ce-am iubit.

Prin negura vieţii zării eu o lumină :
În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină
Trimise Providenţa.
O ! Roua primăverii, ninsoarea afînată
Nu poate fi ca dînsa, ca dînsa de curată !…
Mi-am pus în ea credinţa.

Dup-o ţintire, ochii în jos ni se lăsară
Şi sufletele noastre de loc se-mbrăţişară ;
D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,
Nu are strămutare, mai mare bucurie
De ceea ce-am simţit !

Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare :
— «Vezi lumea asta, dragă? oricît e ea de mare,
De noi este străină ;
Pe nimeni nu îl doare, şi nimănui, nu-i pasă
De ne-o fi rău sau bine… Vin’, vin’, să facem casă,
Sărman şi orfelină.

Stingheră turturică prin crînguri rătăcită !
Îţi voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
De frig şi vijelii.
Voi alerga eu, dragă, ca să-ţi aduc de hrană,
Îţi voi aduce toate : îţi voi aduce mană —
Vom fi în veselii.»

Şi-mi răspundea copila : — «Şi eu, cu sîrguinţă,
În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putinţă,
Ce trebuinţă cere.
Şi cînd te vei întoarce, ţi-oi da îmbrăţişare,
Voi fi cu îngrijire, ţi-oi face demîncare,
Voi fi l-a ta plăcere.»

Munceam eu cît şi patru, şi făr-a face gură :
Şi cînd veneam din muncă, găseam în bătătură
Pe îngeraşul meu !
Oh ! ce plăcere, Doamne! cînd într-o zi mi-arată
Că am plecat pe drumul de a mă face tată !
Mărite Dumnezeu !

Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.
Gîndeam ca ce dulceţuri să-i dau eu demîncare,
Ce poate să poftească.
Dar ea, mai înţeleaptă, venea pe lîngă mine
Şi îmi zicea să strîngem pentru acel ce vine —
Spunea cum a să-l crească.

Era aproape ora ce-atîta aşteptam,
Cînd o schimbare-n ţară, ce noi nu o visasem,
Începe-a se vesti :
S-adaogă iobaciul ! s-adaogă la clacă,
S-adaogă cît Omul nu poate să mai facă,
Nu poate dăini :

— «Noi n-avem decît braţul ; dar braţul este-al nostru !
Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,
Să mai scădeţi ceva !…»
Strigară muncitorii din satele vecine
Dar iată că oştire a stăpînirii vine
Şi-ncepe a lega !…

O ! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,
Cînd va veni odată Dreptatea cea cerească,
Puternica Dreptate! —
Este un vis d-acilea pe care nu-l ţiu minte ;
Ştiu că m-au dus la ocnă şi nu mi-au dat cuvinte…
Ce crudă răudate.

Şi ce înverşunare ! — Peste puţine zile
Zări draga-mi soţie ce se-nălţa prin grile.
Ţipă cînd mă văzu !
Ea mai veni odată, veni şi altă dată ;
Da-i tremura genunchii, era însărcinată…
Săraca ! o bătu…

D-atunci n-am mai văzut-o !… Părinte, dulce taică !
Spţie mult iubită ! O, scumpă a mea maică !
Fiu încă fără nume !
Ce ! voi, voi sunteţi colo, sus colo-n a lumină ?
Voi sunteţi cea grămadă cu faţ-atît de lină ?
Voi sunteţi p-aia lume ?

Nu mă lăsaţi, o, drage ! nu, nu fugiţi de mine !
Se sparg a’ mele lanţuri ; v-ajung… ajung la bine.
L-al nostru Creator !…
O clipă, şi nu-mi pasă de loc de a lor silă !
Oh !… iat-o vine ! ! vine ! ! — O, Doamne ! fie-ţi milă
De bietul muncitor !”

(No Ratings Yet)

Loading...