Nocturnă ~ Cincinat Pavelescu

Pe suliţele ascuţite-a galbenelor trestii plouă

Un tremur vag de lună nouă,

Iar nuferii, când raza-i bate,
Par, în acea singurătate
Ce frica-ncepe s-o propage,

Că-s nişte mici arhipelage!

Pe lacu-n umbră se deşiră dantela lungă-a unei moarte…
E ca o ceaţă ce s-aşterne pe cuta undelor uşor,
O stea ce pică face-o dungă şi-argintul ei căzut departe
Aprinde-o stranie lucire în părul umbrelor ce zbor.

Parcă bătăi de aripi albe tăcerea nopţii o frământă,
E ca o muzică ce-adoarme departe moartea unor crini,
Or, tu, Ofelie-necată, în pacea undelor suspini,
Şi vântul care plânge-n sălcii e poate glasul tău ce cântă.

Atunci, din trestii, parcă şoapte
Se înălţară-n miez de noapte.
Nebun, zadarnic te-nfiori
De vânt, de umbre şi de flori,
Şi vrei pe alte căi s-apuci;

Ce-auzi, ce vezi nu sunt năluci;
Nu-i glasul vântului ce-asculţi
Deşi sunt moartă de ani mulţi,
Dantela care-o vezi pe apă
Este linţoliul ce-mi scapă,
Iar sub a apelor oglindă
Vezi părul meu de alge lungi?
Să te fereşti să nu te prindă
Că-n veci la mal nu mai ajungi.

În fundul lacului, sub unde
Palatul moartei se ascunde,
Iar când e cerul fără stele,
De vezi spre lac un zbor de iele
Şi-auzi, târziu, în miez de noapte
Cum se înalţă tainici şoapte,
Şi-auzi din apă cum te cheamă
Cu glasuri blânde, ca de mamă,
Tu fugi şi n-asculta la ele:
Sunt clopotele de aramă
Ce sună-n lac în orice noapte;
Aşa de-ncet şi de departe,
Dar ele sună-aşa de-ncet,
Ca din apuse veşnicii
Că, de le-auzi sunând, să ştii
Că nu-i semn bun, e semn de moarte!

D-atunci în lacuri pe când luna târziu îşi tremură văpaia,
Sus, pe clopotniţă, departe, cobind s-aude cucuvaia.

(Parepa, 1902)

(No Ratings Yet)

Loading...